Cateodata ma gandesc ca va veni o zi cand nu ne va mai ramane decat credinta in Dumnezeu, cand vom pleca noptile pe ape cu barci pline de nuferi si vom construi punti pentru dumnezeu, cand vom uita cine suntem si vom invata sa cadem in genunchi in fata unei icoane si cand poate numai atunci vom invata sa iubim cu adevarat…
Oamenii pleaca, iubirile trec, vorbele trec si se uita, ranile se vindeca, dar numai Dumnezeu ne iubeste si ne iarta pe toti exact asa cum suntem, buni, mai putini buni si fara credinta. El ne iarta si nu ne judeca niciodata.
Foto: Elena Ray / Shutterstock
Copiii se dau in legane razand sub soare de ianuarie amortit dupa geruri - aceea se numeste inocenta si suflet curat. Daca am canta cu totii un cantec de slava pentru Dumnezeu ne-am mai putea spala sufletele?
Am mai putea sa fim pentru o clipa copiii care am fost odata, am invata sa luptam pentru vise, pentru visele pe care le aveam cand eram mici si ne luptam cu cei mai mari balauri, eram niste printi si niste printese, oare am mai putea?
Am mai putea sa luptam pentru vise? Din nou?
Pentru visele cele mai frumoase?
Oare mai putem dupa munti de zapezi de tristeti si de vorbe sa mai luptam cu adevarat pentru vise?
In zbor de pasari albe am visat intr-o noapte un oras plin de lumini roz, zburau pasari mari si albe inghetate spre cer si se deschidea o poarta tainica acolo sus pentru visele noastre. Oameni, ce a mai ramas din noi?
Cand ma jucam in carute la tara prin fanul cel galben si cantau ciocarlii, cand cadeau peste mine stele albastre priveam lumea prin ochi mari si caprui, mirati de ce se intampla in jur. Oameni, oare cum am ajuns dupa atata viscol si geruri?
Oare mai putem inalta ruga adevarata si slava lui Dumnezeu ca ne mai tine pe pamant, ca nu ne varsa pe toti printre ierburi si ne face pamant intr-o clipa?
Oameni de zapada cu vise de zapada intr-un oras de zapada, suflete amortite si vorbe uitate de mult, sa deschidem carti cu povesti uitate prin sertare cu praf peste ele si sa ne amintim cine suntem cu adevarat in lumea aceasta prea mare.
Sa fim noi cu adevarat si sa numaram visele, ce-am uitat, pentru ce am luptat si ce ne-a ramas, sa ne privim in oglinzi fara frica: asta sunt eu!
Asa vom invata sa inotam printre nuferi inalti pana la ceruri si sa ne scaldam in lumina adevarului cand vom invata sa ne uitam in oglinda fara masti si fara frica.
de Maria Bogdana Constantinescu
Foto homepage: JOAT /Shutterstock