Iubirea este un subiect care nu va lipsi niciodata de pe buzele oamenilor. Fie ca suntem niste visatori ce colinda o viata intreaga in cautarea iubirii, fie ca suntem niste pragmatici sau perfectionisti care atunci cand dau peste iubire, se intreaba ce este iubirea, fie ca suntem niste idealisti pentu care iubirea exista atata timp cat nu ajungem la ea, iubirea este cuvantul ce ne defineste viata. Ne dorim sa primim iubire si ne dorim sa impartasim iubire la randul noastru. De ce? Multi vor incerca sa dea un raspuns: doar atunci cand iubim si suntem iubiti, ajungem la o stare sinonima cu fericirea. Ma intreb insa daca atata iubire pentru ceilalti lasa loc si pentru iubirea de sine. Ma intreb insa daca iubirea fata de ceilalti (fata de partenerul de viata, fata de parinti, fata de copii, etc.) nu ne impiedica cumva sa taiem putin cate putin din iubirea pe care ne-o purtam noua insene. Nu cumva asezam iubirea de sine pe patul lui Procust si in functie de ceilalti, mai taiem sau mai adaugam putin? Inca putin?...
Cata dreptate ii dau lui Daphne Rose Kingma atunci cand afirma ca “poti sa-i iubesti pe ceilalti, sa ai griija de ei, sa-i incurajezi, sa-i sprijini, sa-i asculti, sa-i alini, sa glumesti, sa discuti in contradictoriu si sa plangi alaturi de ei -si sper ca asa si faci- dar toate darurile bucuriei, respectului si grijii pe care le oferi celorlalti, le meriti si tu. Ai nevoie de dragostea pe care doar tu poti sa ti-o dai”. Zi de zi si ani de-a randul, viata nostra se intrepatrunde cu a celorlalti si este legata indubitabil de a celorlalti. Chiar si atunci cand vorbesti despre tine si persoana ta, nu lipsesc si “ceilalti” din vocabularul tau. Fara sa vrem, evolutia vietii noastre este influentata de evolutia vietii celorlalti. Si nu de putine ori, viata noastra este determinata de a celor din jur.