Cand eram mica imi priveam mama mereu ocupata, mereu stresata, mereu chinuita de vorbele sau reprosurile tatalui meu. Specatorul masculin nu era multumit de nimic. "Aia statea mai bine acolo", "Celalata trebuia mutata mai devreme", "Mancarea putea fi mai sarata"… toate aceste cuvinte spuse de la inaltimea fotoliului comod ma faceau sa imi pun reale intrebari asupra viitorului meu.
Intre ce vrei si ce iese
Adolescenta fiind m-am hotarat ca atunci "cand voi fi mare" sa am femeie de casa, bucatar si bona. Refuzam sa invat sa gatesc tocmai pentru a ma proteja de tentatia "scalviei". Au trecut anii iar barbatul care mi-a cucerit inima si mintea m-a facut intr-o oarecare zi sa-mi doresc ca placinta mea cu mere sa fie cea mai buna placinta din lume. Am inceput sa gatesc din placere, sa fac curat din placere, sa invat sa fiu femeie pentru el. Alti ani au trecut si eu ma simt din ce in ce mai aproape de mama…
Timp, doar inca putin timp
Ceea ce nu intelegeam in adolescenta inteleg astazi. Puterea mamei mele de a face eforturi supranaturale venea din iubirea pentru noi, din daruirea pentru tot ceea ce inseamna familie. Si totusi…
Astazi ma intreb pana cand? Cum fac sa obtin mai mult timp? Si unde sunt eu? Lucrurile pe care le fac zi de zi sunt cele care ma reprezinta? Spalatul, calcatul, gatitul, cumparaturile, grija pentru fiecare lucru care misca sau nu?