Iata-ma astazi, nici macar la jumatatea ascensiunii mele profesionale (sau, cel putin, asa vreau sa cred) dorindu-mi altceva decat pana acum, ori cel putin, dorindu-mi sa stabilesc o noua ordine a prioritatilor mele.
Seara, topindu-ma de oboseala, as vrea sa gasesc nu liniste in casa, ci galagie si plansete de copil. Imi doresc precum o nebuna inconstienta sa nu dorm noptile leganandu-mi copilul in brate, preferand sa renunt la orice altceva pentru a avea un suflet mic in batele mele.
Ii invidiez pe toti cei care au copii si imi amintesc de cateva colege din facultate care au ramas grevide prin anul trei si au nascut in plina sesiune de vara. Vai, cat le puteam compatimi si condamna atunci, iar astazi mi se innegreste sufletul de invidie la gandul ca sunt mame si au ceea ce eu nu pot avea.
Ma inchin cu ambele maini la gandul ca ele, la randul lor, ma invidiaza pe mine, ca, desi nu regreta alegerile facute, si-ar dori sa stie cum e sa fii eu. Iar "eu" sunt produsul a ceea ce mi-am dorit sa fiu, sunt rezultatul a multa munca si cateva sacrificii si sunt... teribil de nefericita.
Poate ca odata ce esti mama nu simti in fiecare zi aceasta bucurie imensa de a fi dat viata. Dar eu, cea care isi doreste atat de mult, simt lipsa in fiecare clipa. Daca ai uitat cat de mult inseamna sa fii mama, atunci sper ca aceste randuri sa te ajute sa iti amintesti. Esti atat de norocoasa, atat de binecuvantata, incat nu ai dreptul sa nu fii fericita.
Un articol de Maya