Ora 6 dimineata. Deschid ochii si ma inconvoi de durere, sperand ca tipatul meu surd sa alunge din clepsidra perfida ziua de 17 noiembrie. Soarele nu are cum sa mai ramasa in ziua in care ai pierdut o fiinta draga, asa cum nicio urma a vreunui zambet firav nu iti va mai poposi nicicand pe fata atunci. Stiam asta si ma ingrozeam la gandul ca pentru ceilalti azi era o zi ca oricare alta, in care noi, deci si eu trebuia sa ma conformez acelorasi reguli si tabieturi de mult stiute, ce nu permit insa niciun rid in plus , mai ales datorat unor amintiri pe care multi le-ar fi numit invechite.
Cafeaua din fata mea mai intarzia un pic minutele, ma tinea inca in amorteala dulce-amara a unei dureri pe care de-abia o suportam, dar pe care nici nu doream sa o fac sa plece. Cu toate astea, in acest 17 noiembrie, ceva se intampla.
Erau zile, insa, in care strigam disperata dupa un cuvant, un gest sau zambet care sa imi alunge gandurile negre si sa imi aduca in viata speranta ca ea nu plecase de fapt de langa mine. Nu venea nimeni, doar un vant tomnatic si cald ce imi reamintea ca aveam marele avantaj de a fi pazita de un inger pe care odata il vazusem si aici pe pamant. Acum era in fata mea. La fel de frumoasa , cu zambetul ei cald si mana blajina ce incerca sa imi cuprinda si sa-mi stearga intreaga parere de rau.
O vedeam din nou venind pe drumul de mai cu papusa ce avea sa imi insoteasca copilaria. Figurinele cu Alba ca Zapada si cei 7 pitici stateau obositi si prafuiti intr-una din cutiile amintirilor mele. Nu ar fi trebuit niciodata sa le abandonez pentru simplul fapt ca erau daruite de ea.
Zambi incet pentru a doua oara in zi de noiembrie. In tot acest timp, uitasem de lungile noastre dupa amieze de iarna in care imi citea povesti si ma lua in brate pentru a porni impreuna in calatoriile noastre printre personajele de basme. Pentru mine ea era cea mai frumoasa zana pe care putea sa o aiba un copil. Si era a mea. O imparteam cu inca un copil, dar nu voiam sa recunosc ca poate pe el il iubea ceva mai mult decat pe mine.