Am comis o crima frumoasa, iubite… am indraznit sa sfidez ratiunea si sa ma las prada unei feerii numita IUBIRE. Si te iubesc asa cum o pasare iubeste zborul si libertatea… asa cum albina iubeste floarea… tu esti infinitul meu magic. Esti credinta mea si in fiecare noapte ma cobor in sanctuarul viselor, unde-ti cladesc lacas de marmura, impodobit cu petale de trandafiri pe care valseaza picaturi de roua, izvorate din doi ochi verzi. In bratele tale am descoperit o lume noua… am gasit o alta definitie a fericirii… am invatat sa respir un alt aer… sa zambesc sub un alt cer…
Mi-am adus aminte de gustul amar al clipelor de singuratate… acea singuratate de care nu doream sa ma despart si de clipele cand nu aveam cui sa ma impart atunci cand timpul ma inconjura doar cu tacere si ramaneam trista mereu pe strada si acasa vazand perechi si ca un trandafir ma uscam de dorul inimii… au fost anii in care mi s-a parut ca refuz cu incapatanare ca cineva sa paseasca in viata mea… ca omul visului care sa ma inteleaga, sa ma iubeasca asa cum sunt eu copilaroasa cu lumea, cu lacrimi si cu bunatatea inimii care a stiut sa imparta chiar daca nu a avut… stiam ca dragostea vine singura fara a o cere, ca dragostea iti ofera cele mai frumoase clipe, ca trebuie sa lupti pentru ea si s-o cuceresti dar cel mai important s-o cauti… Au fost momente cand sufletul meu a dorit sa simta un alt suflet alaturi si care sa primeasca tot de la mine… cu care sa impart si greul si bucuriile… cu rabdare si intelegere si cu credinta ca Dumnezeu iti da tot ce-i ceri si tot ce meriti… dar s-a intamplat sa apari Tu… si ti-am deschis usa sufletului meu… lasandu-te sa pasesti de mana cu Iubirea…