Un mare scriitor roman spunea ca “omul nu e fericit decat in momentul in care se uita pe sine”. Eu cred ca dragostea are acest rol, dragostea ne face sa uitam de noi, ne face sa ne uitam in noi insene si ne face sa ne ducem cu mai multa usurinta sarcina vietii care ne-a fost data. Ma intreb insa daca dragostea, in lumea in care traim mai poate fi definita prin intermediul casatoriei. Ma intreb daca nu sunt mai degraba doua stari traite separate: una ca stare de a simti si de a fi si cealalta ca stare relationala.
Unele dintre noi si-au unit deja destinele, experimentand casatoria si asteptand ca aceasta sa treaca prin proba de foc a timpului, iar altele, dintr-un motiv sau altul, prefera ca timpul sa fie proba decisiva in cazul iubirii lor, asteptand inainte de a face acest pas. Am putea insirui o infinitate de argumente pro si contra, polemici si discutii pe seama casatoriei ca mijloc de concretizare a dragostei. Intr-adevar, pentru multe dintre noi, casatoria pare o metoda excelenta de perpetuare a basmului cu Ileana Cosanzeana si Fat-Frumos cu care ne-a fost incantat auzul in copilarie. La un prim nivel de interpretare, toate bune si frumoase. Finalul basmului este intotdeauna unul fericit, el si ea traiesc in dragoste si armonie pana la adanci batraneti. Toate problemele, necazurile si suferintele prin care trec cei doi par a se rezolva ca prin minune odata ce actul cel sfant a fost savarsit. Ileana il accepta neconditionat pe Fat-Frumos si-i jura iubire vesnica. Peste cinci, zece sau douzeci de ani, frumoasa simte aceesi dragostea arzatoare de la inceput, neindoindu-se nicio clipa ca lucrurile ar putea lua o cu totul alta turnura.