În cimitir, unde-am lăsat pe mama,
Ploua istovitor, a îngropare,
Ca semn că dânsa nu mai are rude
Și-o plânge, din oficiu, ploaia mare.
Aleile-și pierduseră conturul
Și iarba făcea semn uscat c-o doare,
Și către groapa timpuriu săpată
Deodată n-a mai fost nici o cărare.
Am năvălit către mormânt, cu toții,
Ca remușcări de legiuni barbare
Și ploaia ne unea cu cimitirul,
Un mort zglobiu să pară fiecare.
Ploua pe mama, ploaia de pe urmă,
Și mă gândeam că-i vie și tresare,
Și n-am știut de ce nu poate ploaia
Să stingă dreptul ei la lumânare.
Și ne-am oprit, purtând pe față lacrimi
Aproape noroioase în mișcare,
Și cuiele-n sicriu bătute bine
Dădeau ecou, din ce în ce mai tare.
Și n-am putut să mă mai uit la toate,
Halucinând că lumea-ntreagă moare,
Când am simțit că m-a cuprins noroiul
Și mi-a urcat mormântul pe picioare.
Suflând din greu, parcă ieșind din scoarță,
Nu mai eram capabil de mișcare,
Simțeam că mă îngrop de viu în lutul
Care mi-a dat pe mama născătoare.
Și-acum în gânduri mi se face noapte
Și intervine șocul de plecare,
De nu mi-ar fi intrat, pe totdeauna,
Pământ de morți, în mâini și în picioare.
Ce tragic schimb am fost silit să aflu,
Ducând pe mama la înmormântare,
Ea odihnește-n cimitir, acasă,
Dar cimitiru-n carnea mea tresare.
~ de Adrian Păunescu
* Poezie apărută pentru prima oară în octombrie 2002 și publicată ulterior în volumul “Până la capăt”
Foto fr si main: Contadora1999 /Shutterstock