ghid pentru o viaţă împlinită
Info
x
info
 
 


Info
x
info
 
 

RomÂnia apĂrĂ-Ţi sufletul!

Voteaza
*****Scor: 5 din 2 voturi
 

BISERICA

Unii nu văd pe chipul sfânt al Bisericii decât bube. Dar oare aceasta e Biserica?

Tot ce s-a făcut bine de la Hristos până acum s-a făcut prin creştinism şi Biserică. Pentru cine vede degradarea omului Biserica e instituţia cea mai binefăcătoare.

O lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu caută în orgiile trupului şi gândului o împlinire iluzorie. Într-o astfel de lume Biserica, mereu aceeaşi, mereu tânără, îşi apără cu hotărâre Adevărul.

Mesajul Bisericii, acelaşi de două mii de ani, e mai actual ca niciodată. Prin mesajul Bisericii şi doar prin el oamenii au aflat că sunt cu toţii fraţi pentru că sunt fii aceluiaşi Tată. Mesajul Bisericii le-a redat celor mai sărmani, celor mai disperaţi încrederea în viitor.

Codul moral al Bisericii e la fel de actual. El păstrează semnificaţia dată de Dumnezeu omului şi popoarelor. Datorită lui omul nu a devenit cea mai periculoasă fiară a creaţiei. Datorită lui popoarele împinse pe calea viciului şi pierzaniei se pot salva.

Ne gândim aproape tot timpul la economie, la politică, la interesele proprii. Ne precupă la fel de mult apărarea Bisericii, a spritualităţii creştine fără de care am compromite totul?

Tomescu Ionuţ (Toio34)
  citeaza   raspunde

CE-I AL NOSTRU RĂMÂNE AL NOSTRU!

-I-

Suntem mai mai dezorientaţi decât eram în 1989. Nu ne mai dezorienteză ideologiile, în care nu mai credem, ci un negativism deplorabil şi un scepticism uşuratic.

Ne-a cuprins această stare de spirit la un început neliniştitor de secol. Suntem ţinta asalturilor centralismului mondial şi ale unor civilizaţii decadente. Nu e cruţat nimic: Stat, economie, societate, Religie, morală.

-II-

Problema noastră nu e de ordin politic. Mai important decât orice e să rămânem noi înşine. Riscul de a ajunge popor pervertit, metisat, subprodus al unor civilizaţii străine, e real.

Cadrul politic contează mai puţin dacă avem dorinţa de a exista. Strămoşii noştri, mult mai slabi ca noi, au rezistat două mii de ani în condiţii istorice extrem de grele pentru că au purtat în suflet o neclintită hotărâre de a trăi. Au trăit în ciuda năvălitorilor şi cotropitorilor, au trăit în ciuda laşităţilor, necinstei sau trădărilor unora dintre ei, au trăit greu, dar au trăit.

Viaţa e luptă. Strămoşii au ales viaţa. Le vom urma exemplul?

-III-

E esenţial pentru noi să ne administrăm singuri. Un Popor hotărât să-şi apere fiinţa trebuie să fie stăpân la el în Ţară.

Dreptul de a ne administra singuri a fost obiectivul nostru suprem încă de la înfiinţarea primelor State româneşti. Greu de crezut că atâtea generaţii s-au înşelat văzând în aceasta o necesitate vitală pentru Naţiune.

-IV-

Factorii economici nu fac integral istoria şi nu condiţionează singuri viaţa Popoarelor. Dar văzând crâncena competiţie pentru resurse naturale şi conflictele sociale generate de crize putem nega denaturarea vieţii noastre de către economie?

Evaluăm progresul economic după numărul fabricilor, după cantitatea de materii prime scoase din sol, după recoltele din agricultură, după valoarea investiţiilor străine. Suntem creştini, ar trebui să evaluăm progresul economic pornind de la om, de la ce-i oferă acest progres omului pentru a-l face mai om, pentru a-i permite să trăiască frumos, normal, curat.

Cea mai rea proletarizare nu e cea provocată de sărăcie, ci proletarizarea interioară, convingerea populaţiei că nu mai are niciun orizont, că e condamnată la dispariţie treptată şi că speranţa îi e interzisă.

-V-

Primul apostolat, în prezent, e cel al gândirii. Un popor ca al nostru, trăind în condiţii geopolitice dificile, nu se poate lipsi de orientare continuă şi de îndrumători.

Orientare şi îndrumători ne poate oferi şi elita noastră intelectuală. Sunt unii din această elită care îşi proclamă zgomotos ataşamentul pasionat pentru cosmopolitism. Foarte bine! Lumea există însă prin Ţări şi Naţiuni. Intelectualii noştri cosmopoliţi contribuind la dezvoltarea Ţării şi Naţiunii vor contribui şi la dezvoltarea lumii.

-VI-

Auzim spunându-se mereu că învăţământul e o dramă. Vor realiza cei care ne conduc învăţământul că menirea lor e de a servi Naţiunea?

Nu se vede că un sistem de învăţământ, care ar trebui să dea României cetăţeni patrioţi, produce doar defetişti? Ne va fi greu să avem un viitor cu generaţii de tineri dezrădăcinaţi, crescuţi în cel mai dezolant neutralism naţional.

-VII-

Suntem fii Bisericii. Biserica e Hristos. Divină ca Întemeietorul său, Biserica e umană ca şi El. Prin această latură Biserica se identifică cu istoria omenirii.

Avem nevoie de Biserică pentru a ne apăra de răul din noi şi din jurul nostru. Biserica are nevoie de noi pentru a creşte, pentru a se consolida şi pentru a-şi împlini menirea.

Alegerea ne aparţine. Putem întoarce spatele Credinţei şi Bisericii, ne putem deschide tuturor otrăvurilor şi miasmelor nesănătoase care încearcă să ne distrugă sau putem rămâne credincioşi şi apropiaţi de Biserică. Rămânând credincioşi şi apropiaţi de Biserică vom avea o înţelegere superioară a ceea ce e Familia, o anumită calitate a moravurilor, un anumit nivel al ordinii sociale şi chiar dacă nu suntem un Popor prea numeros vom dăinui.

-VIII-

Dragostea de Religie, de Naţiune şi de Ţară a strămoşilor noştri ne e întipărită în inimi şi nimeni nu ne poate lipsi de ea. România e ortodoxă şi românească şi va rămâne ortodoxă şi românească.

Adversităţile descurajează Popoarele slabe şi oamenii fără convingeri, dar ele însufleţesc curajul inimilor viteze. Acelora care vor să ne ia până şi sufletul le vom spune cu mândrie şi hotărâre românească: ce-i al nostru rămâne al nostru!

Nu suntem destul de puternici, vor replica unii. Poate, dar contăm pe ce suntem şi avem dreptul să trăim.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (17)

SOCIETATEA

Bunătatea - Devotamentul

-I-

„Bunătatea face să pălească geniul şi frumusețea, aşa cum apariția soarelui face să pălească torțele şi focurile de artificii. Inteligenţa cea mai limitată sau urâțenia cea mai grotescă sunt transfigurate când omenia le însoțește… O inimă bună e atât de mare că încape în ea întreaga lume.” Aceste cuvinte frumoase aparţin în mod surprinzător pesimistului Schopenhauer.

Schopenhauer definește bunătatea astfel: „Să ai faţă de ceilalţi aceeași îngăduință ca faţă de tine”. Identificarea bunătății cu îngăduința e totuşi greu de acceptat. Îngăduința faţă de noi sau faţă de ceilalţi nu e o virtute, ci o greșeală determinată de slăbiciune şi de orbire. Bunătatea trebuie să fie exigentă şi clarvăzătoare ca să nu se confunde cu lipsa de rezistență la rău sau cu iluziile ce provin din neînțelegerea unor situații.

-II-

În lipsa bunătății adevărate nicio ființă nu e completă. Cei în sufletele cărora ea se află o manifestă prin toate faptele lor, prin toate cuvintele lor şi aduc cu ei blândețe şi mângâiere oriunde merg. Mintea poate fi periculoasă fără bunătate. Bunătatea o călăuzește, o transformă în făclie ce ne luminează calea. Cu o inimă bună vom evita multe greșeli, inclusiv pe cele de tact de care doar inteligența nu-l ferește pe egoist.

Egoismul e consecinţa exacerbării individualității. Suntem atât de plini de noi că ne pare firesc să raportăm totul la eul nostru. Aceasta ni se întâmplă mai ales în tinerețe. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că bunătatea e o calitatea utilă. Mulţi, de teamă să nu primească mai puţin decât oferă, sunt tot atât de buni cu ceilalţi pe cât de buni sunt ceilalţi cu ei. Să adăugăm că nimic nu reține mai bine afecțiunea ca bunătatea.

-III-

Să fim deci buni. Sunt nenumărate ocaziile de a arăta tuturor acea bunătate de care Sfântul Pavel spune că „e răbdătoare, nu se laudă, nu-şi caută avantajul, nu se irită, nu e suspicioasă…, scuză totul, crede totul, speră totul, suportă totul.”

O asemenea bunătate nu e întotdeauna înnăscută în inimile noastre. Chiar şi celor mai generoși dintre noi le e greu s-o practice. Ingratitudinea, insuccesul produc destul de firesc nevoia de a trăi numai pentru sine. Bunătății îi e greu să învingă acest instinct involuntar. Toţi putem fi buni dacă ne străduim, dar nu toţi putem fi mari. Bunătatea îşi are însă măreția ei. Să faci bine în fiecare zi a vieții e o formă reală de eroism.

-IV-

Sunt din fericire destui oameni buni. Lor un elan spontan al inimii le dă capacitatea de a înțelege suferințele şi dorinţa de a le alina. Aceste ființe remarcabile s-au născut cu suflete bune, mari şi tandre. Dar fără fapte tandrețea nu e decât o simpatie sterilă. Apoi e necesar să fim buni mereu şi mai ales când e nevoie de noi. Fiind aşa vom constata că fericirea depinde de binele făcut. „Bine faci, bine găsești” spune un proverb românesc. Când nu e posibil să facem bine, să încercăm să fim măcar binevoitori. Sufletele bune găsesc întotdeauna o cale de a se manifesta. E arta lucrurilor aparent neînsemnate, a micilor bucurii oferite aproapelui, a ascultării mărturisirilor, a împărtășirii grijilor, a suportării defectelor, o artă în care femeile excelează.

-V-

Îngăduința sprijinită de fermitate e una din marile caracteristici ale bunătății. Ea nu e orbită de defectele aproapelui, ci, cunoscându-le pe ale sale, le iartă pe cele pe care nu le are. Intransigentă cu principiile, ea e milostivă cu vinovatul, căruia o vorbă bună, o primire nesperată îi poate reda curajul de a-şi repara greșeala. Bunătatea şi-a dobândit dreptul a-l mustra cu blândețe, cu afecțiune. Dreptatea nu e o persoană ursuză dornică să împartă pedepse în dreapta şi în stânga. Dat fiind că nu suntem în stare să ne judecăm pe noi înşine cu destulă asprime, să ne străduim să vedem la alţii mai întâi bunele intenții. Împărţirea irevocabilă a oamenilor în buni şi răi e nemiloasă, deoarece aceia socotiți răi au nevoie de bunătatea noastră pentru a se schimba.

Suntem jigniți? Să iertăm. Bunătatea e un mare merit şi superioritatea socială sau intelectuală se cuvine susținută de o egală superioritate a inimii. Altfel se situează, prin lipsă de delicatețe, mai jos decât cei cărora le pretinde respect.

-VI-

Bunătatea e potrivită la orice vârstă. Bătrânețea aproape că se confundă cu ea. Ne e greu să ne imaginăm bunicii fără această însușire. Celor aflați în puterea vârstei care dețin o autoritate bunătatea le temperează energia, le atenuează asprimea acțiunii, le dă un sens vieții prin facerea de bine. Tinerii, copiii au datoria de a deveni buni pentru că beneficiază permanent de ajutorul celorlalţi. Nu ajungem buni decât prin uitare de sine, ceea ce pretinde un oarecare efort. Dacă vom reuși să-l facem, nu vom mai accepta avantaje vătămătoare celorlalţi şi vom căuta constant să fim folositori. Bunătatea practicată aşa e superioară bunătății naturale pentru că rezultă dintr-o victorie asupra noastră. Ea nu va fi influențată de simpatii, ci se va manifesta fără să țină cont de ele. Să fim buni mereu! Vom urca în acest fel încet şi sigur treptele spre acel nivel superior numit devotament.

-VII-

„E bun cel ce face bine celorlalţi. E foarte bun cel ce suferă pentru binele pe care-l face. E eroic şi perfect cel ce-şi riscă viaţa pentru a face bine”, spunea La Bruyère.

Simpla bunătate nu presupune sacrificiul complet de sine, jertfirea absolută, în timp ce devotamentul implică toate acestea şi chiar mai mult, pentru că adesea e mai greu să trăieşti pentru cineva decât să mori pentru el. Vedeți devotamentele neștiute, neînțelese, neapreciate ale majorității femeilor.

Totuşi nu ar fi bine ca devotamentul să eclipseze bunătatea sau să scutească pe cineva de ea. Bunătatea e mai la îndemâna tuturor, e mai constant practicată. Cei care se devotează rece, aspru, lăsând să se vadă importanța sacrificiului lor, îşi fac devotamentul greu de acceptat. Ar fi de preferat din partea lor un pic de detașare şi mai multă tandrețe. Devotamentul ostentativ, nu e cu adevărat devotament.

Să te devotezi înseamnă să preferi pe altcineva ţie şi să te jertfești pentru el. De exemplu devotamentul mamelor pentru copiii lor aflați în primii ani de viaţă, când le sunt necesare îngrijiri permanente. Devotamentul e piatra de încercare a adevăratei afecțiuni. Pentru a ști dacă iubim pe cineva să așteptăm momentele de grea încercare. Dacă atunci ezităm înseamnă că afecțiunea noastră nu e decât egoism deghizat. Iubim pentru noi, pentru satisfacția noastră personală.

-VIII-

Întruchiparea binelui e omul atașat de semenii săi şi de pământul său natal. În relatările de bună-credinţă despre războaiele pe care le-am purtat e amintită întotdeauna mulțimea de eroi anonimi căzuți pentru Ţară. Jertfa lor a fost un act de supremă abnegație. Viaţa civilă oferă şi ea exemple ale sacrificiului individului pentru binele tuturor. Ceea ce e admirabil la devotament e dăruirea voluntară a puterilor omului în funcție de situaţia sa şi de îndatoririle sale. Toţi ne putem devota, dar e important s-o facem în sensul atribuțiilor noastre: soldatul ca soldat, agricultorul ca agricultor, muncitorul ca muncitor, savantul ca savant. Femeile care nu vor să aibă soț şi copii pentru a se consacra carierei profesionale comit o greșeală de judecată. Același lucru se poate spune şi despre femeile care-şi neglijează soțul şi copiii pentru a se dedica unor activități cu caracter general. Domeniul de manifestare al devotamentului femeii e întâi de toate Familia.

Asta nu înseamnă că femeia, chiar timidă şi temătoare, nu şi-ar sacrifica viaţa. Să ne reamintim de eroismul infirmierelor noastre din spitalele de campanie de pe Frontul de Est care în anul 1944 au luptat cu arma în mână alături de soldați pentru a face posibilă evacuarea răniților şi acordarea de asistență religioasă muribunzilor. Păcat că vitregia vremurilor nu a permis consemnarea unor fapte atât de generoase în cărțile de istorie. E adevărat că în împrejurări tragice suntem susținuți de exaltarea momentului. Devotamentul cel mai dificil e poate sacrificarea zilnică a gusturilor şi a preferințelor proprii, dăruirea timpului său unor îndatoriri umile, într-un cuvânt devotamentul familial ale cărui bucurii sunt date chiar de ce implică.

Popescu Angela

Sursa: tineriptromania.blogspot.com/
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (1)

Voinţă şi caracter

-I-

Fă-ţi datoria! Aceasta e porunca morală care ar trebui să ne domine comportamentul. Pentru a ne putea conforma ei avem nevoie de voinţă şi de forţă.

De aceea e necesar să ne străduim înainte de toate să fim stăpâni pe noi înşine. Trebuie să avem asupra corpului nostru, asupra minţii noastre, asupra sufletului nostru şi asupra faptelor noastre un control deplin.

-II-

Cum să devenim stăpâni pe noi înşine? Cum să rezistăm pornirilor iraţionale, imboldurilor, ispitelor care ne asaltează? Cum să ne învingem tendinţa la lene, la delăsare a firii noastre? Prin formare şi prin voinţă.

Omul slab, pasiv, fără voinţă e jucăria frământărilor celor mai efemere şi celor mai puţin raţionale ale sufletului. Aşa sunt toţi cei stăpâniţi de patimi. Mulţi avem de dat prin urmare o luptă grea. Cel cu voinţă puternică, obişnuit să se stăpânească, va obţine în această luptă o victorie imediată şi
uşoară. Cu timpul el instaurează în sine autoritatea incontestabilă a raţiunii, a înţelepciunii.

Seneca spunea: „Dacă vrei să domini lumea, lasă-te dominat de raţiune.” Ce a spus Seneca se poate traduce pentru românul din secolul douzeci şi unu prin: „Vei fi puternic şi respectat doar dacă eşti pe deplin stăpân pe tine, doar dacă raţiunea îţi dictează faptele.” Prima condiţie pentru a ne ridica e deci chiar aceea care ne permite să fim oameni buni şi fericiţi. Merită să facem efortul de a sacrifica multe plăceri de ordin inferior pentru a dobândi stăpânirea de sine, adică de a ne supune prin voinţă raţiunii.

-III-

Voinţa e o calitate esenţială a omului. Singura ei rivală, ca importanţă, e inteligenţa. O voinţă energică, constantă poate orice.

Omul care are voinţă e cu adevărat liber. El e stăpânul său, al judecăţilor sale şi al faptelor sale. El se supune total raţiunii sale. El se conduce după regulile pe care înţelepciunea i le-a impus.

Printr-o voinţă fermă biruim patimile cu tot ce au ele rău, excesiv sau periculos nelăsând loc în noi decât pasiunilor nobile şi generoase. E nevoie de o voinţă de fier pentru a fi oameni buni, pentru a fi cu adevărat virtuoşi. Cu o astfel de voinţă putem atinge perfecţiunea oricare ne-ar fi defectele sau temperamentul.

-IV-

În viaţa de zi cu zi e bine să avem un set de reguli fixe de comportament ca să ne fie de ajuns un simplu act de voinţă pentru a lua o htărâre. Ştim, de exemplu, ce înseamnă sobrietatea şi evităm excesele la masă, băutura sau fumatul. Sunt numeroase provocările şi ispitele care ne pot abate de la htărârile luate. Printr-un efort de voinţă trebuie să le îndepărtăm. Exercitarea zilnică a voinţei în aceste lucruri mărunte ne va pregăti să acţionăm când lucruri mai importante vor fi în joc.

În treburile personale şi în cele publice binele nu se obţine decât prin voinţă. Voinţa e condiţia primordială fără de care succesul nu e posibil. Voinţa produce efecte bune în toate. Nimeni nu poate sta în calea succesului şi fericirii persoanelor sau Popoarelor care au dobândit puterea de a voi.

-V-

Omul fără voinţă, chiar dotat cu o mare inteligenţă, nu are decât o influenţă mică asupra propriilor condiţii de trai. El trece prin viaţă ca o navă fără cârmă pe o mare agitată. Vântul şi curenţii îl poartă de colo colo până când valurile îl înghit. Oamenii inerţi, lipsiţi de vlagă şi fără nici un fel de voinţă sunt din fericire excepţii. Excepţii sunt şi oamenii cu voinţă tare, căliţi pentru decizie şi pentru acţiune.

-VI-

Ce poate o voinţă puternică o arată istoria. Toţi marii oameni politici, toţi marii comandanţi au fost firi voluntare, tenace. Napoleon a fost înfrânt când s-a confruntat la Waterloo cu voinţa neclintită a lui Blucher şi Wellington. O voinţă mai puţin puternică la unul dintre aceşti doi mari soldaţi şi armata franceză ar fi învins. Nu e o ipoteză e un fapt evident. Careurile infanteriei engleze, zdruncinate de atacuri repetate, s-ar fi risipit dacă voinţa „Ducelui de fier” nu le-ar fi ţinut unite. Blucher, mereu bătut de Napoleon, pus pe fugă de cavaleria franceză la Ligny, nu renunţă la luptă, crede în victorie şi când aude tunurile de la Waterloo porneşte fără ezitare într-acolo. Geniul a trebuit să se plece în faţa acestei duble tenacităţi.

-VII-

Când voinţa călăuzită de raţiune se manifestă continuu, când e activă, prezentă în om ea devine caracter. Un om de caracter e un om hotărât, ferm, curajos. Un astfel de om e tot ce poate fi mai bun şi mai folositor în societate. Ce am spus despre efectele fericite ale voinţei e adevărat şi despre caracter. Caracterul e importantant atât pentru a face bine, pentru a deveni virtuos, cât şi pentru a reuşi în viaţă. Prin caracter ne formăm moral şi intelectual şi ne construim existenţa. Omul de caracter creşte, devine mai bun, se perfecţionează.

-VIII-

Între cele două căi care ni se deschid în faţă, calea binelui şi calea răului, există o diferenţă. Calea răului e uşoară, e pe o pantă care atrage, e de ajuns să ne descurajăm pentru a aluneca rapid în abis. Calea binelui e mai grea. Pentru a o parcurge e nevoie de un efort susţinut, de o voinţă perseverentă, într-un cuvânt e nevoie de caracter. Efortul de a deveni mai buni, combaterea defectelor şi viciilor noastre, a înclinaţiilor de care e cazul să ne ferim, a patimilor pe care trebuie să le stăpânim e o lucrare zilnică niciodată terminată. Acesta e binele pe care ni-l facem nouă înşine.

Mai e un bine la fel de folositor, binele pe care îl facem celorlalţi prin sfat, prin exemplu, prin vorbă şi prin faptă. Omul cu caracter ferm nu renunţă niciodată la această sarcină nobilă şi frumoasă. El o îndeplineşte conştiincios, metodic, condus de raţiune şi sub presiunea voinţei sale. El consideră, ca împăratul filozof, că ziua în care nu a fost folositor aparoapelui e o zi pierdută.

-IX-

În lupta pentru existenţă omul cu voinţă energică reuşeşte mai bine decât oricare altul. El e înarmat pentru a lucra în folosul său şi al semenilor săi. Caracterul contribuie mai mult la realizarea fericirii decât inteligenţa sau averea. Cine vrea să reuşească în viaţă trebuie să-şi dorească un caracter puternic, restul va veni de la sine. Caracterul se dobândeşte prin cultivarea voinţei, curajului şi a virtuţior virile. Cu cât vom avea mai mulţi oameni de caracter cu atât va fi mai bine pentru Ţară.

României nu-i lipsesc oamenii de caracter. Să avem totuşi grijă! În viaţa publică oamenii de caracter nu sunt priviţi cu ochi buni. Inteligenţele şi talentele, treacă-meargă, sunt suportate un timp. Oamenii de caracter sunt însă daţi la o parte. Inutil de insistat asupra pericolelor pe care astfel de năravuri politice le generează.

-X-

Există în român o voinţă fermă, o energie extraordinară, un resort puternic care prin lipsă de grijă şi de cultivare rămân nefolosite şi inerte. Omului cel mai bine dotat fizic i se atrofiază muşchii, îi slăbeşte corpul dacă nu face mişcare sau dacă nu munceşte. La fel se întâmplă şi cu însuşirile morale.

Cultivarea însuşirilor morale trebuie să fie principala noastră grijă. Pentru a obţine rezultate, pentru a avea voinţă, e obligatoriu să ne consacrăm acestei activităţi cu hotărâre şi cu statornicie. E nevoie să ne exersăm voinţa fără încetare, fără odihnă, s-o folosim pentru propria noastră perfecţionare şi totodată în întreaga noastră existenţă. Ţelul e de a face din noi oameni de caracter, stăpâni pe ei, capabili să-şi făurească propria fericire şi să-şi slujească Ţara.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (2)

Datoria

-I-

Voinţa e un instrument extrem de important. Ce se poate realiza cu ajutorul voinţei? Binele, adică ce trebuie făcut, datoria.

Să-ţi faci datoria… Poate fi ceva mai frumos, mai nobil? Expresia sună grav. E imposibil s-o explici fără s-o asociezi cu dârzenia, curajul şi eroismul.

-II-

Definirea datoriei e dificilă. Avem sentimentul datoriei în noi şi ne-ar fi greu să-l descriem. Spunând, aşa cum am învăţat, că datoria e „ce ne obligă legea şi conştiinţa să facem” şi „un îndemn categoric al raţiunii, un principiu de acţiune bazat pe legea morală” spunem de fapt ceea ce cuvântul „datorie” exprimă singur clar şi puternic.

Ideea de datorie e înnăscută în om. E la fel de firească, la fel de ancorată în el ca sentimentul iubirii. Omul bun, omul de caracter e gata întotdeauna să-şi facă datoria.

-III-

E adevărat că în multe situaţii e mai uşor să-ţi faci datoria decât s-o cunoşti. Trebuie deci să învăţăm să ne descoperim datoria. Datoria ne e dictată în parte de legi, în parte de raţiune şi de conştiinţă. Îndatoririle pe care legea le impune sunt îndatoriri elementare, esenţiale, acelea a căror îndeplinire e necesară existenţei societăţii.

Să nu ucizi! Să nu furi! Copil, cinsteşte-i şi respectă-i pe părinţii tăi! Soţ, fii credincios soţiei şi ajut-o! Tată, hrăneşte-ţi, întreţine-ţi şi educă-ţi copiii! Astfel sună regulile de comportament pe care le găsim în legi. Să ne conformăm lor înseamnă să dăm dovadă de onestitate.

Morala impune îndatoriri mai numeroase, mai înalte care nu se află în legi. Ele nu sunt scrise, codificate ca obligaţiile legale şi nici nu au cum să fie. Totuşi se pot formula nişte reguli morale. Există un cod al datoriei limpede, precis ale cărui precepte trebuie să le avem mereu prezente în minte pentru a ne călăuzi comportamentul fără ezitări, fără prea multe deliberări cu noi înşine. În cazurile excepţionale, care cer o analiză raţională atentă şi un examen de conştiinţă, e bine să ne conformăm regulilor general admise dinainte şi imuabil păstrate. Aceste reguli au reieşit din examinarea îndatoririlor specifice omului, s-au verificat în timp şi sunt baza morală a vieţii. Ele trebuie să fie comune unui întreg Popor, dacă acesta vrea să joace un rol în istorie şi să aibă un destin demn.

-IV-

Piedicile în calea îndeplinirii datoriei sunt în principal interesul personal împins până la egoism, sentimentele, pasiunile, lenea şi laşitatea.

Interesul e duşmanul cel mai periculos al datoriei. Trebuie să evităm ca el să ne determine hotărârile. Asta nu înseamnă că interesul trebuie interzis ca mobil al faptelor noastre. Ar fi absurd şi imposibil. E firesc, e necesar, e legitim să ne preocupăm de interesul nostru. Dar urmărirea exclusivă a interesului propriu nu poate deveni o regulă. Morala interesului e periculoasă pentru Naţiunile care o acceptă. Binele nu poate exista fără o morală a datoriei.

Interesul trebuie subordonat datoriei. Nu poţi lucra cu folos pentru tine când nu te gândeşti decât la tine. Nu vei fi mai fericit neglijându-ţi datoria sau sustrăgându-te ei. Omul înţelept, virtuos nu se lasă dominat de egoism. El îşi face datoria fără ezitare.

Sentimentele şi pasiunele trebuie să fie şi ele subordonate datoriei. Sentimentele, chiar cele mai generoase, nu pot fi îndrumătoare sigure, ele trebuie controlate de raţiune. Pasiunea trebuie de asemenea controlată de raţiune. Această mişcare a sufletului, adesea violentă şi iraţională, se poate opune obligaţiilor noastre morale.

Omul de caracter e stăpânul pasiunilor sale. Omul slab e jucăria lor. Acesta renunţă la datorie pentru pasiune şi ajunge astfel la degradare morală şi la catastrofă materială. Să luăm două cazuri ca exemplu. Cercetaţi ce i-a îndemnat la infamie pe bărbatul care şi-a părăsit Familia ca să trăiască cu vreo femeie uşuratică sau pe politicianul care şi-a trădat Ţara. Veţi descoperi cu siguranţă că ambii s-au lăsat pradă unor pasiuni josnice uitând de înţelepciune, de prudenţă sau de datorie.

Acela care alege pasiunea în locul datoriei îşi primeşte pedeapsa într-un fel sau altul. Dar nu din cauza pedepsei sigure, inevitabile, se impune să avem un altfel de comportament. Trebuie să ne facem datoria pentru că doar aşa ne va fi bine cu adevărat. Nici un alt argument nu e egal sau superior acestuia.

Lenea, laşitatea nu sunt obstacole de neglijat în calea îndeplinirii datoriei. Să-ţi faci datoria, o datorie pozitivă, cere de cele mai multe ori acţiune, activitate, riscuri. Efortul pentru îndeplinirea datorei îi deranjează pe apatici şi pe fricoşi. De ce să te oboseşti acţionând când poţi să te odihneşti? De ce să rişti? Să nu faci nimic e atât de uşor şi de plăcut! Dacă voinţa nu luptă, nu se impune, lenea, laşitatea înving, iar datoria sucombă.

Omul de caracter nu cunoaşte lenea, sau frica. El ar roşi, dacă nu şi-ar face datoria chiar şi în cele mai mărunte lucruri. Un act de laşitate din partea lui ar fi de neconceput. Laşitatea înjoseşte. Şi totuşi laşitatea se întâlneşte destul de des. Poate că din cauza laşităţii nu ne facem de cele mai multe ori datoria. Dacă îndeplinirea datoriei presupune în unele cazuri pericole, acesta nu e un motiv pentru a da înapoi, dimpotrivă. Tebuie să ne facem datoria hotărât, curajos, orice ar însemna asta pentru noi. Pericolele dau nobleţe faptelor noastre.

-V-

Legea datoriei e imperioasă. Respectarea ei indiferent de consecinţe e obligatorie. „Să ne facem datoria şi zeii ne vor ajuta”, spuneau spartanii. Da, să ne facem datoria mereu, orice ar fi! E o obligaţie morală ineluctabilă, dacă ne dorim binele ca persoane şi ca Popor. Orice s-ar spune cel care se achită de îndatoririle sale primeşte de la viaţă mai mult decât pot pretinde alţii. Dumnezeu face întotdeauna dreptate.

Datoria pe care raţiunea o dictează şi pe care voinţa o pune în practică dă linişte conştiinţei. E ceva sufletesc neatins de influenţe extrioare. În practică datoria se umanizează, se diversifică, se pliază în funcţie de feluritele condiţii ale existenţei noastre dând naştere îndatoririlor. Îndatoririle se împart şi se subîmpart într-o infinitate de obligaţii după diversele manifestări ale vieţii personale sau ale vieţii publice. Acest aspect al existenţei noastre indică două feluri de îndatoriri, îndatoririle omului şi îndatoririle cetăţeanului.

-VI-

Îndatoririle omului privit ca persoană sunt obligaţii pe care le are faţă de el însuşi, faţă de Familie şi faţă de ceilalţi oameni. Adesea aceste trei categorii de îndatoriri se îmbină şi se amestecă şi doar nevoia de a le explica obligă la diferenţierea lor constantă şi la analiza lor separată. De altfel trebuie să ne îndeplinim aproape întotdeauna îndatoririle în acelaşi timp. Când ele nu se contracarează, nu se stânjenesc unele pe altele, e uşor. Dar de câte ori nu suntem confruntaţi cu obligaţii contradictorii, cu îndatoriri opuse!

Dacă ne-am putea ierarhiza îndatoririle ne-ar fi mai uşor să luăm decizii când raţiunea şi conştiinţa ezită. Nimeni nu a reuşit până acum să impună o ordine, o subordonare a îndatoririlor. Sunt prea multe elememte umane care nu pot fi clasificate şi calculate. Totuşi bunul simţ, logica şi inima ne arată care ne sunt principalele îndatoriri.

Datoria faţă de Patrie, care e întotdeuna prima, le pune în anumite situaţii în umbră pe toate celelalte. Îndatoririle faţă de Familie însele, dintre cele mai sfinte şi dintre cele mai dragi, sunt eclipsate când Patria e în pericol. În astfel de momente tragice datoria e unică şi indiscutabilă. România agresată, ameninţată în fiinţa sa, în libertatea sa, e în drept să ceară copiilor ei întreaga lor energie, sângele lor, gândurile lor chiar. Nimic nu mai contează atunci în afară de ea. Salvarea ei devine principala prioritate. Apărarea Patriei e legea supremă.

-VII-

În timpuri normale conflictele dintre obligaţiile noastre morale sunt dese şi nu există o regulă pentru evitarea lor. Putem spune doar că îndatoririle noastre faţă de cei care ne sunt cei mai apropiaţi sunt în general cele mai presante, cele care trec înaintea altora. Datorăm membrilor Familiei noastre, conaţionalilor noştri mai mult decât oricui altcuiva.

Ceea ce-i trebuie unei Naţiuni sunt oameni raţionali, hotărâţi, curajoşi, care trec prin viaţă cu capul sus, mândri, avându-şi datoria drept călăuză. Prietene, pregăteşte-te să fii omul de care România are atâta nevoie! Fă-ţi datoria!

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (3)

Curajul

-I-

Îndeplinirea datoriei întâmpină în unele împrejurări dificultăți, rezistențe pe care nu le putem depăși fără curaj. Curajul e o virtute. În timpuri îndepărtate el era mai apreciat ca azi. Dacă-l aveai, aveai un renume bun şi nimic altceva nu mai conta.

„Bărbați viteji şi femei virtuoase” se spunea pentru a caracteriza marile familii ale căror nume nu erau pătate de metehne omenești. Ar fi prea mult să credem că atunci curajul înlocuia totul. Ar fi absurd să credem că azi el e lipsit de importanță. Curajul e încă o virtute necesară.

-II-

Fără curaj omul rațional şi dârz nu reușește. El rămâne neputincios în treburi importante chiar în momente grave şi decisive. Nu toţi ne naștem curajoși, se va spune, ţine de temperament. E adevărat. Dar toţi putem deveni curajoși. Curajul se dobândeşte la fel ca înțelepciunea şi voinţa.

Pe câmpul de luptă cei care se vor bate cu cea mai mare îndrăzneală sunt cei care inițial au fost foarte speriați. Turenne mărturisea că era mereu cuprins de spaimă la începutul unei lupte, chiar după douăzeci de ani de războaie. Cu un amestec de mânie şi de ironie, marele soldat francez îşi făcea curaj astfel: „Tremură, trup, nici nu ştii unde vreau să te duc!”

-III-

Adevăratul curaj rezultă din voinţa omului stăpân pe sine având sentimentul datoriei împins până la sacrificiu. Obișnuința de a avea curaj stimulează cutezanța. Să faci o primă faptă curajoasă, când pericolul e mare, ușurează după aceea manifestările de curaj. Cei care înfruntă violența mării şi furtuna ca să ajute o navă în pericol îşi vor repeta isprava liniștiți şi cu curaj. Soldatul, care tremură din toate mădularele în prima luptă, va intra apoi în foc şi va privi prăpădul din jurul lui fără să se tulbure şi fără să tresară.

Ne putem exersa curajul în viaţa de toate zilele. Curajul căpătat în lucruri mărunte ne va ajuta să fim curajoși în cele mari, ne va permite la nevoie să mergem în întâmpinarea pericolului, a suferinței. Datoria ne inspiră curajul. Răsplata, părerea celorlalţi, nu ar trebui să ne influențeze acţiunile. Să vrei răsplată, renume pentru o faptă bună în locul satisfacției date de datoria împlinită înseamnă să renunți la merit.

-IV-

Se spune despre un om harnic, care nu-şi pierde timpul, care nu-şi cruță puterile, că e curajos. Genul de curaj de care el dă dovadă e curaj adevărat, curaj pur şi simplu. Curajul care însuflețește soldatul în luptă. Curajul care-l face pe omul inimos să înfrunte greutățile, obstacolele, pericolele. Curajul care ne determină să acceptăm fără ezitare, fără să ne lăsăm copleșiți, toate greutățile vieții, tot ce datoria ne impune, tot ce un sentiment generos ne face să suportăm fără să avem vreo obligaţie morală.

Ca şi curajul, lașitatea nu are nici ea nuanțe. Din lașitate fugim de muncă, de oboseala provocată de ea, sau fugim din faţa dușmanului în luptă. Lașitatea ne face să refuzăm îndatoririle obositoare sau periculoase şi responsabilitățile unei Familiei numeroase.

Lașitatea e josnică şi prostească. Lașul nu-şi asigură nici siguranţa, nici traiul. Ambele se câştigă prin efort, prin curaj. Soldatul care dezertează de frică are mai multe șanse de a fi ucis decât soldatul care rezistă dușmanului rămânând la post.

-V-

În afara curajului fizic şi moral, există un curaj aparte numit curaj civic. E curajul omului trăind în societate, al cetățeanului. Cetățeanul curajos rezistă modelor, tendințelor sau imoralității şi-şi urmează calea pe care-l îndrumă raţiunea şi conştiinţa sa. El îşi asumă, indiferent de risc, deplina responsabilitate a hotărârilor şi faptelor sale știind că îşi face datoria. Când vântul rătăcirii suflă peste toţi şi există riscul de a i se ceda, cetățeanul curajos rămâne el însuşi şi-şi urmează neabătut calea pe care şi-a trasat-o. El iubește virtutea şi urăște viciul chiar când viciul e atotputernic şi virtutea batjocorită fără milă. El îşi pune în armonie purtarea cu ideile în care crede. Fapta la el e în acord cu cuvântul şi cuvântul e în acord cu gândul. Curajul civic e cel mai greu de practicat şi cel mai rar. Omul îndrumat de rațiune, animat de voinţă va avea curaj civic în mod firesc. El va fi curajos în sensul deplin al cuvântului.

-VI-

După cum spuneam, curajul e unul, nu are nuanțe. Aceasta se verifică clipă de clipă la indivizi. Dar unitatea curajului o întâlnim şi la Popoare. Există Popoare active şi curajoase. Există şi Popoare lipsite de vlagă, inerte şi lașe. Există de asemenea Popoare care au trecut din prima categorie în a doua. Coruperea ideilor şi moravurilor, degradând indivizii, degenerează Popoarele, zdrobește în ele energia, resortul, calitățile native, viaţa. Dar un Popor îşi poate veni în fire, se poate ridica şi redeveni ce a fost. Istoria oferă exemple în acest sens. Îndreptarea Popoarelor decăzute e prin urmare posibilă. Cine îşi vede amenințat Poporul de imoralitate, de lipsă de voinţă şi de curaj nu trebuie să-şi piardă speranța.

-VII-

Popoarele, aşa cum sunt acum, se află pe diverse trepte ale scării virtuților umane. Unele sus în plină dezvoltare a tot ce face omul mare, frumos şi bun, altele jos la limita abjecției imaginabile. Primele sunt Popoare caracterizate prin curaj, moralitate, mândrie şi iubire de libertate. Ultimele sunt Popoare caracterizate prin apatie, prin imoralitate şi prin lipsă de aspirații. La primele oamenii sunt viteji la locurile lor de muncă, viteji în lupta cu greutățile presupuse de creşterea copiilor, viteji pe câmpul de luptă.

Un om harnic şi un tată bun e şi un soldat bun. Omul curajos e curajos în toate. La fel şi Popoarele. Cele care au curaj în muncă şi în viaţă, au curaj şi în luptă şi datorită curajului îşi împlinesc destinul. Ele sunt victorioase atât în munca lor cât şi în război.

-VIII-

Conchide tu, prietene! Sunt sigur că vei vrea să devii curajos pentru ca România să fie puternică.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (4)

Munca

-I-

Să gândești şi să vrei nu înseamnă nimic, dacă nu acționezi. Acțiunea presupune crearea de bunuri, de valori şi implicarea responsabilă în viaţa societății, adică muncă. Munca e necesară echilibrului moral şi fizic al omului. Ea e chiar condiţia existenței lui. Ea e, de asemenea, condiţia existenței societății. Viaţa face din muncă o obligaţie materială. Legea morală face din muncă o datorie. Omul activ e folositor lui însuşi, semenilor lui şi Ţării lui.

România are nevoie acum mai mult ca niciodată de oameni activi. Națiunea noastră a acționat în trecut la fel de înțelept, la fel de energic şi la fel de bine ca oricare alta. Stau dovadă două mii de ani de muncă, de luptă şi de glorie. E important să ne regăsim dorinţa şi voința de a acționa. Miza e progresul nostru ca Popor şi dezvoltarea Ţării. Doar prin acțiune continuă, hotărâtă putem avea succes, putem să ne jucăm cu demnitate rolul pe scena lumii. Pentru a ne ridica, pentru a fi din nou ce-am fost, trebuie să acționăm neobosit fără să ne descurajăm vreodată.

-II-

Acțiunea întreține şi dezvoltă în noi forțele corpului şi sufletului, ne asigură sănătatea fizică şi morală. Acțiunea e activitate, viaţă. Apatia e stagnare, moarte. Acțiunea în toate formele ei intelectuală, morală, fizică e manifestarea a ceea ce se numește viaţă intensă, singura potrivită sufletelor mari, singura care merită trăită.

Cine se simte predispus la inactivitate, la moliciune trebuie să combată această tendință altfel ea se va transforma într-o meteahnă care-l va împiedica să-şi îndeplinească îndatoririle. Putem deveni activi prin antrenament la fel cum ne formăm caracterul exersându-ne voinţa.

-III-

Nimic nu se poate obţine fără efort susținut. Să fim activi, să fim harnici, să ne facem bine munca! Munca e efortul rodnic şi metodic, care creează, care transformă, care produce.

Munca e prima şi veșnica lege umană, care se impune în egală măsură tuturor. Ea înalță omul şi-l înnobilează. Ea e o necesitate pentru mulţi dintre noi. Ea e o datorie pentru toţi.

Munca a fost întotdeauna condiţia existenței omului şi instrumentul progreselor lui. Prin muncă, inteligenţă şi curaj omul a cucerit planeta. Civilizația e rezultatul muncii umane.

-IV-

Munca asigură celui care o face o independență, o demnitate a vieții pe care leneşul nu le poate pretinde. Ea e o necesitate absolută pentru omul sărac. Ea e totodată o obligaţie materială şi o datorie socială.

Datoria de a munci o are şi cel bogat, care profită de bunuri pe care alţii le-au dobândit şi i le-au lăsat moştenire. El trebuie să-şi îndeplinească această îndatorire la fel ca săracul. La ce-i folosește Ţării un om care nu munceşte, care nu produce nimic? Câtă demnitate poate avea un asemenea om, câtă mândrie când știe că nu-şi ajută comunitatea, că nu face nimic pentru a îmbunătăți climatul social şi că nu-şi aduce contribuția la opera de construcție națională?

-V-

Dacă tatăl are o fabrică sau o firmă de comerț e preferabil să-şi asocieze copiii în muncă pentru a le da voinţa de a-i continua şi dezvolta afacerea. Tinerii bogați, care nu au posibilitatea să urmeze calea părinților lor, şi-ar putea folosi banii în Ţară pentru a construi fabrici, pentru a deschide magazine, pentru a înființa exploatări agricole sau pentru pune în valoare zone cărora nu le lipsește decât capitalul pentru a deveni productive.

Industria, comerţul, agricultura oferă posibilități nelimitate oricărei activități laborioase, oricărei acţiuni energice şi independente. În industrie, comerț sau agricultură ne putem găsi toţi un loc de muncă. Pentru cei care vor altceva există alte căi. Cercetarea științifică, arta, literatura, Biserica, Armata oferă bogaților şi săracilor cariere folositoare şi onorabile.

-VI-

Copiilor Familiilor înstărite totul le e uşor la început de drum. Ei pot dobândi, mai lesne ca alţii, o pregătire bună. Ei îşi pot alege cariera care li se potrivește cel mai bine. Dar la atât li se limitează avantajele. Crescuți în puf, beneficiind de o bunăstare care moleșește, având totul de-a gata ei nu sunt pregătiţi să înfrunte dificultățile existenței.

Toţi, bogați sau săraci, avem viaţa e în faţa noastră. Ea va fi aşa cum ne-o vom face. Punctul de plecare nu are mare importanță când drumul e lung. Soarta ne e în propriile mâini. Modalitatea de a reuși e pentru fiecare dintre noi aceeași: muncă energică, curajoasă. Nu cel mai bogat sau cel mai deștept dintre noi va fi cel mai fericit, ci acela care va putea să îmbine inteligența şi tăria de caracter cu râvna în muncă.

Să muncim deci. Să muncim pentru noi, pentru binele alor noștri, pentru binele Ţării. Munca ne face viaţa ușoară şi fericită, ne alină durerile, ne ajută să suportăm relele inevitabile. Ea e legea viguroasă şi sfântă a omului, ea e legea socială prin excelență.

-VII-

Munca e creatoare de virtute. Lenea e mama tuturor viciilor. Leneşul e inutil şi nefast atât pentru sine, cât şi pentru societate. Să nu faci nimic e imposibil. Cine nu munceşte, cine nu face bine, face în mod necesar rău. Munca întreține viaţa. Lenea paralizează şi ucide.

Fierul nefolosit ruginește. Creierul şi membrele nefolosite slăbesc şi se atrofiază. Oamenii care muncesc, care duc o viaţă activă, au șansa de a-şi păstra mai mult timp puterile şi sănătatea. Ei nu sunt supuși influențelor externe, nu sunt bântuiți de temerile care-i asaltează pe leneși. Ei nu ascultă în fiecare dimineață buletinele meteorologice şi nu-şi privesc mereu limba în oglindă ca să vadă ce culoare are. Ei trăiesc, ei acționează, ei risipesc şi ard germenii morbizi care le ameninţă mintea şi trupul. Ei sunt sănătoși moral şi fizic, pentru că sunt activi.

-VIII-

Munca ne face să suportăm cu bună dispoziție greutățile vieții şi micile ei mizerii. Lenea ne face, dimpotrivă, să medităm la cele mai mărunte necazuri, le exagerează, dă amploare suferințelor, generează tristețe, ipohondrie, această boală a sufletului, sursă a bolilor trupului.

Să muncim necontenit! Să nu fim niciodată inactivi! Odihna corpului se obţine prin munca minții, odihna minții prin munca corpului.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (5)

Morala

-I-

Educaţia morală nu se termină când ajungem la maturitate. Atunci ea ne e mai necesară ca oricând şi poate mai folositoare, fiindcă singurii de la care învăţăm suntem noi şi viaţa. Viaţa e un mentor dur, dacă nu ne străduim să ne îndreptăm.

Copii, nu avem decât mici defecte. Micile defecte cresc odată cu noi şi devin mai urâte şi mai supărătoare. Minciuna, de exemplu, neplăcută la un copil, devine la omul matur un viciu înjositor. Lăcomia la masă, un păcat neînsemnat la un copil, e o înclinaţie grosolană, de neînţeles şi aproape bestială la un om în toată firea. Lupta, pe care educaţia ne-a făcut s-o dăm cu defectele noastre când eram copii, nu poate înceta niciodată pentru că victoria nu are cum să fie completă şi pentru că viaţa ne scoate mereu în cale tot felul de ispite.

-II-

Ar fi bine ca la vârsta de douăzeci de ani să ne supunem unui examen atent şi sincer al naturii noastre morale. E important să ştim ce defecte şi ce vicii sunt de reprimat în noi, ce calităţi şi virtuți avem sau putem dobândi. Acestea făcute am putea încerca, cu voinţă şi curaj, să devenim mai buni.

Să iubim ce e adevărat, ce e bine, ce e mare şi nobil! Fără concesii pentru ce e mediocru, lipsit de generozitate şi de frumuseţe! Fără concesii pentru ce e urât, josnic şi trivial! Fără concesii pentru ce e rău şi nesănătos!

-III-

Bunele sentimente şi pasiunile generoase sunt de cultivat, de dezvoltat în noi. Acestea au efecte fericite asupra sufletului şi corpului. Sentimentele şi pasiunile generoase combat apatia care uzează omul rapid. Ele ne sunt însă utile doar dacă le controlăm, doar dacă le subordonăm raţiunii şi voinţei. Ele devin astfel ajutoare preţioase în neîncetata luptă interioară dintre virtute şi viciu, dintre bine şi rău.

-IV-

Morala are ca scop de a ne pregăti să asigurăm victoria binelui în noi şi de a ne oferi deprinderi şi reguli care fac revenirea agresivă a răului mai puţin frecventă şi mai puţin periculoasă. Ca să fim mai activi în fapte decât în vorbe, ca să nu trebuiască să fim puşi pe calea cea dreaptă de conştiinţă decât în mod excepţional, e necesar ca practicarea binelui să rezulte din norme acceptate şi imperative aplicate repetat, firesc şi inflexibil. Aşa vom atinge singurul gen de perfecţiune compatibil cu natura umană. Aşa viaţa ne va fi liniştită şi plăcută.

Faptele rele, greşelile îşi primesc în mod inevitabil pedeapsa. Ea ne poate lovi în noi înşine prin mustrări de conştiinţă. Ea ne mai poate lovi din exterior şi material. Justiţia intrinsecă a lucrurilor e rareori inactivă. Datorită ei răul făcut naşte durere, regret şi otrăveşte viaţa, în timp ce binele virtutea sunt surse de bucurie.

-V-

Cultivarea calităţilor morale e o îndatorire a fiecăruia dintre noi pentru că e bună şi pentru noi şi pentru ceilalţi. Societatea trage foloase de pe urma calităţilor şi virtuţilor noastre şi suferă din cauza defectelor şi viciilor noastre. Cultivarea intelectului e necesară dar nu esenţială. „Știinţa fără conştiinţă e ruina sufletului” spunea François Rabelais.

Ce reguli să ne impunem pentru a fi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului? Înainte de toate trebuie să fim sinceri, simpli şi fireşti. Trebuie să respectăm adevărul în persoana noastră, în vorbele şi în faptele noastre. Prefăcătoria şi minciuna sunt lucruri abominabile. Să te prefaci şi să minţi înseamnă să nu-ţi faci datoria. Datorăm adevărul celorlalţi şi nouă înşine.

Cel care minte nu ajunge doar demn de dispreţ, ci îşi face şi viaţa grea, complicată. Pentru a acoperi o minciună are nevoie de o altă minciună. Cu cât minte mai mult cu atât se cufundă mai mult în fals. Situaţia devine repede insuportabilă. Dacă nu şi-a pierdut orice pudoare, e fără încetare neliniştit şi tulburat.

-VI-

Să fim simpli şi fireşti e un mod de a fi sinceri. Să încercăm să părem altceva decât suntem, înseamnă să ne ascundem, să ascundem adevărul. Pedanteria şi afectarea sunt defecte insuportabile pentru toată lumea. Dacă avem astfel de înclinaţii e bine să scăpăm de ele.

O fire complicată nu e întotdeauna ceva frumos. O existenţă unde luxul şi parada sunt pe primul loc împinge obligatoriu pe planul doi lucrurile importante, cele pentru care merită să trăim.

Fericirea, forţa şi frumuseţea existenţei îşi au în mare parte sursa în simplitate. Să fim leali, simpli şi fireşti ne determină să fim în acelaşi timp sinceri şi deschişi, cinstiţi şi drepţi. Practicarea sincerităţii şi francheţii e un mod superior de a arăta exact ce suntem, ce simţim şi ce gândim.

Loialitatea se confundă în mare parte cu sinceritatea şi cu francheţea. Ea le completează adăugându-le o siguranţă în raporturile de la om la om dictată de sentimentele de probitate şi de onoare.

-VII-

În sfârşit, să fim oameni drepţi înseamnă să avem toate calităţile pe care le-am trecut deja în revistă: integritate, echitate şi fermitate. Nu există virtute superioară spiritului de dreptate, el rezumă tot ce ne face să fim buni. Cei care-l vor dobândi îşi vor desăvârşi pregătirea morală. Ei vor fi făcut deja mult pentru perfecţionarea lor şi restul va veni aproape de la sine. Calităţile secundare le vor obţine fără mare efort. Nu ne e permis totuşi să le neglijăm pentru că ele îşi au importanţa lor.

Principalele calităţi secundare sunt:
− cumpătarea în vorbe şi în fapte, care dovedeşte forţă de caracter şi bun-simţ;
− discreţia şi rezerva, fără care raporturile cu ceilalţi oameni, chiar cu prietenii, pot deveni insuportabile;
− modestia care dă meritului forţă şi relief;
− politeţea, amabilitatea care sunt semnele vizibile ale bunăvoinţei;
− ordinea în gânduri şi în fapte fără care o parte a rezultatelor acţiunii sau muncii se pierd;
− hărnicia minţii care-i dă voinţei mijlocul de a fi eficientă;
− sobrietatea şi cumpătarea în alimentaţie.

Acestor calităţi pozitive e necesar să le adăugăm dezgustul şi dispreţul pentru ce e grosolan şi trivial, pentru indecenţa în vorbe sau fapte, pentru tot ce coboară omul la nivelul brutei. Aceeaşi atitudine se impune să adoptăm şi faţă de plăcerile josnice. Oare de ce morala actuală se arată atât de indulgentă cu abateri care nu vatămă doar sănătatea corpului, ci şi a sufletului?

-VIII-

Gustul şi obişnuinţa unei anumite indecenţe morale, pe care unii încearcă să le sădească în noi, sunt deosebit de periculoase. Va fi mai uşor să ne apărăm de ele înainte de a fi muşcat din acest fruct otrăvit decât după aceea. Bucătăria sănătoasă şi bună pare fadă după ce ai consumat doar mâncăruri puternic condimentate care distrug stomacul. Cel mai bine e să nu încercăm experienţe atât de dăunătoare şi să opunem ispitelor reguli de comportament fixe întotdeauna respectate. Demnitatea vieţii, mintea şi corpul vor avea de câştigat din aceasta.

Prin demnitatea adusă existenţei noastre obţinem stima tuturor. Ori demnitatea constă în a ne respecta pe noi înşine, în a nu face nimic care să ne înjosească în proprii noştri ochi şi în ochii celorlalţi. Plăcerile grosolane sau imorale au acest dublu efect.

Dar nu e de ajuns să ne respectăm pe noi înşine, trebuie să-i respectăm şi pe ceilalţi, în special pe bătrâni, pe femei, pe cei care s-au remarcat prin virtuţile lor, prin talentele lor. Să fim respectuoşi înseamnă să fim binecrescuţi.

-IX-

Indisciplina e o dovadă de slăbiciune morală şi un mare rău pentru Ţară. Fără disciplină existenţa unei Naţiuni nu e posibilă. Forţa colectivă se obţine prin disciplină. Libertatea, mândria legitimă a omului, nu sunt afectate dacă el se supune, în viaţă sau în acţiunea în comun, regulilor fără de care Naţiunile nu sunt decât gloate neputincioase. Acceptarea disciplinei sociale nu înseamnă şi acceptarea malversaţiilor unora dintre mai marii noştri. Să nu uităm însă că nu putem combate răul din societate decât prin întărirea Statului.

Ne va fi uşor să fim disciplinaţi în societate dacă vom stabili în noi stăpânirea de sine şi disciplina minţii. Doar cine ştie să se supună va şti să conducă.

-X-

În concluzie:
− să păstrăm respectul şi să ocrotim întotdeauna demnitatea vieţii;
− să fim disciplinaţi;
− să iubim adevărul, să fim sinceri, simpli şi fireşti;
− să fim deschişi, cinstiți şi drepţi;
− să fim discreţi, rezervaţi, modeşti;
− să fim ordonaţi şi sârguincioşi, sobri şi cumpătaţi, binevoitori şi amabili.
Acestea sunt îndatoriri de diferite feluri, de importanţă inegală, dar sunt îndatoriri şi se cer îndeplinite.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (6)

Cultura

-I-

Trebuie să ne interesăm în principal de calitățile noastre morale pentru că sunt esențiale formării noastre ca oameni. Urmează apoi îmbogățirea bagajului de cunoștințe cu caracter general. Nu ne putem neglija dezvoltarea intelectuală, cultura, fără să ne prejudiciem pe noi şi societatea. Ar însemna să nu tragem toate foloasele posibile din forţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ar însemna să nu ne îndeplinim o îndatorire fundamentală faţă de noi, aceea de a ne perfecționa, de a ne instrui, de a fi mai buni.

Învățătura primită la școală nu e completă. Ea cuprinde doar noțiunile elementare ale științei şi literaturii. E totuşi un instrument util, dacă știm să-l folosim. Dacă nu profităm de el, dacă nu-l completăm, risipim un bun prețios plătit cu nişte ani din viaţa noastră. Nu ne e permis deci să limităm la frecventarea școlii dezvoltarea inteligenţei şi formarea bagajului de cunoștințe. Această cultivare a noastră e necesar s-o continuăm toată viaţa.

Când voinţa ne-a devenit conștientă de sine, când profesor nu ne mai poate fi decât raţiunea, învățarea devine mai folositoare ca oricând. Cunoștințele dobândite rămân. Ce parcurgem, ce memorăm înţelegem. Dincolo de cuvinte descoperim gânduri. Dincolo de formă vedem fondul.

-II-

Aproape toţi ne pregătim pentru o profesie sau practicăm deja una. Cine mai dedică nişte ani unor studii fără scop profesional e o excepție. În general căutăm în școli cunoștințe pentru cariera pe care ne-am ales-o. Chiar dacă pregătirea profesională e principala noastră preocupare să nu scăpăm totuşi din vedere cultura generală. Printr-o cultură generală bună se dobândeşte o gândire superioară şi o judecată sigură.

Cum se obţine cultura generală? Greu de spus pentru că sunt o mulțime de căi pentru dobândirea ei. Preferințele şi gusturile personale au aici toată libertatea. Studiile de orice fel conduc la perfecționarea căutată. Toate vor cuprinde un fond comun de muncă, sau mai exact de distracție şi de odihnă intelectuală, care nu poate fi neglijat.

Mă refer la cunoașterea aprofundată a capodoperelor geniului uman asupra cărora școala ne-a dat o vedere de ansamblu. Există vreo sută de volume din toate timpurile şi din toate Ţările pe care trebuie să le citim şi să le aprofundăm. Avem de mers, prin timp şi spațiu, de la Confucius la Hegel şi la Constantin Rădulescu-Motru, de la Homer la Mihail Eminescu, de la Eschil la Shakespeare şi la Ion Luca Caragiale, de la Rig Veda la Biblie şi la „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.”

Citirea istoriei şi a volumelor de memorii e deosebit de interesantă şi de captivantă. În nicio dramă, în niciun roman nu sunt aventuri mai emoționante. Realitățile din trecut depășesc orice ficțiune. Câte vieţi chinuite, câte morți tragice într-un singur capitol de istorie! Câte incidente, intrigi, evenimente dramatice sau hazlii în volumele de memorii! Învățăm din istorie şi memorialistică psihologie, politică şi primim întotdeauna lecții de morală.

O carte bună e plăcută şi utilă. Între coperțile ei putem găsi prezentate într-o formă vie şi atrăgătoare multe învățăminte folositoare. Altfel prezentate astfel de învățăminte ne-ar displace din cauza uscăciunii lor. Un roman de Liviu Rebreanu, de Mihail Sadoveanu, de Camil Petrescu, de Ionel Teodoreanu sau de alţii cuprinde informații pe care o carte de morală sau de filozofie le oferă mai puţin impresionant şi mai ales mai puţin plăcut.

Să citim e bine cu condiţia să evităm cărțile imorale şi dubioase. Orice text scris onest, chiar dacă nu înseamnă mare lucru, are meritul de a ne face să gândim. Lectura ne ajută să depășim momentele dificile ale existenței. Montesquieu spunea că nu a avut niciodată supărări pe care o oră de lectură să nu i le fi risipit. Ce altceva putem găsi în majoritatea serialelor sau filmelor decât otravă pentru suflet şi minte?

-III-

Studiul artei ne poate şi el înălța sufletul deasupra necazurilor curente. Cunoștințele pe care le-am dobândit în școală despre artă sunt puține. Trebuie să învățăm ce e frumusețea şi să ne formăm gustul. O astfel de activitate e mai mult decât atrăgătoare, e o adevărată sărbătoare a minții şi privirii.

Școala de artă e deschisă tuturor. Ea se compune din muzee, din monumente ridicate de înaintași pe tot teritoriul României, din imagini ale unor obiecte şi edificii aflate prea departe de noi pentru a ne fi întotdeauna posibil să le vizităm. Să iubești frumosul în artă înseamnă să fii în stare să-l recunoști şi să-l admiri. Să devii om cu gust sigur şi rafinat înseamnă să-ţi procuri bucurii de ordin superior, înseamnă să-ţi faci mai ușoară perfecționarea morală şi intelectuală.

Iubirea de frumos e unită prin legături tainice de iubirea pentru ce e măreț. Numele Atenei a trecut prin vremi cu o glorie nepieritoare pentru că orașul lui Pericle a știut să unească într-un secol măreția politică şi militară, înțelepciunea filozofică şi suprema frumusețe. Cetățenii Atenei discutau despre frumos în piața publică. Mai trebuie mult pentru ca noi să ne formăm gustul într-o asemenea măsură. Dacă educația noastră artistică ar fi mai bună nu am lăsa să se ridice clădiri şi monumente care ne sluțesc orașele şi satele. Să fim preocupați de artă înseamnă poate să depășim criza de urâțenie care ne ameninţă Ţara.

-IV-

Arta e copilul acelei însușiri creatoare numită imaginație. Imaginația e mama poeziei, iluziei şi visului. Toţi avem imaginație, chiar şi cei care nu suntem artiști sau poeți. O rațiune dreaptă şi o voinţă fermă nu înăbușă imaginația. Ele o controlează şi o fac binefăcătoare.

O imaginație rău controlată provoacă tulburări. Bolile închipuite, care nu se întâlnesc doar în comedii, sunt prea numeroase ca să insist asupra pericolelor unei imaginații nestăpânite. Când imaginația iese cu totul din regimul său normal demența e aproape.

Munca şi activitatea previn dezordinile imaginației. Aceasta când e înfrânată, limitată de rațiune produce în noi efecte salutare, destinde sufletul.

Câți dintre noi nu se lasă pradă visării şi fanteziilor imaginației? Nu vi se întâmplă zilnic în timpul plimbărilor sau al deplasărilor din diferite motive să vă amuzați punându-vă imaginația la lucru? În astfel de împrejurări nu clădiți castele în Spania, nu transformați lumea în încercarea de a o face mai bună? Toate aceste plăsmuiri sunt normale, plăcute şi utile pentru ce ne propunem să realizăm. Să nu ne înăbușim imaginația, s-o impulsionăm la nevoie, dacă e leneșă, dar să nu-i permitem să ne domine.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (7)

Suflet şi corp

-I-

Mens sana in corpore sano. Ştiu că spunând aceasta repet ce spun toţi educatorii. Nu contează, maxima e bună, trebuie să ne-o însuşim. Ea rezumă ceea ce înţelepciunea ne arată că e bine să ne dorim: o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Nu sunt două lucruri diferite. Starea de sănătate sau de boală a corpului afectează starea sufletului şi reciproc. Echilibrul moral nu există decât dacă suntem fizic echilibraţi. Invers, nu putem conta pe o sănătate durabilă cu o fire neliniştită şi melancolică.

Pentru a fi sănătoşi nu e de ajuns să ne fortificăm corpul. E necesar, dar nu suficient. E necesar pentru că dezvoltarea forţei, a rezistenţei la oboseală, supleţea, agilitatea nu se obţin fără exerciţiu, fără antrenament. Nu e suficient pentru că e nevoie de mai mult. Fortificării corpului se impune să-i adăugăm fortificarea sufletului. Sufletul e ansamblul facultăților noastre morale şi intelectuale. El poate ajuta corpul să suporte poverile vieţii, să lupte cu relele ei, să-i evite pericolele. El are asupra corpului o influenţă importantă şi incontestabilă. Acţiunea corpului asupra sufletului e şi ea evidentă. Boala slăbeşte, paralizează, anihilează uneori complet inteligenţa, sensibilitatea şi voinţa.

-II-

Sentimentele intense, patimile, mişcările dezordonate ale sufletului provoacă tulburări ale corpului, aduc boala sau chiar moartea. O spaimă violentă, o bucurie mare, neaşteptată, o mânie fără limite au produs adesea accidente grave sau decese. Corpul tremură de frică la fel cum tremură de frig. E universal recunoscut că teama de bolile contagioase ne expune contaminării şi că răul loveşte de preferinţă oamenii speriaţi.

Aceia care nu se lasă cuprinşi de teama de boli sunt, în general, sănătoşi. Tăria de caracter, curajul exercită o acţiune binefăcătoare asupra corpului. Goethe a evitat prin forţă morală o boală gravă în timpul unei epidemii. „E greu de crezut, spunea el, câtă putere are voinţa într-o astfel de situaţie. Ea pune corpul într-o stare de activitate care îndepărtează toate influenţele vătămătoare.” Iată ce dovedeşte eficienţa, în cele mai grele împrejurări, a acţiunii sufletului de apărare a corpului. Aceasta se confirmă în plus prin imunitatea de care se bucură în spitale, în mijlocul bolnavilor contagioşi, medicii şi infirmierele. Sentimentul datoriei, seninătatea profesională, tăria de caracter îi ajută să înfrunte cu succes pericolul permanent

Persoanele care se plâng mereu de sănătatea lor, care gem sub povara relelor, sunt cele care nu arată în viaţă nici hotărâre, nici fermitate, nici curaj. Firile slabe îşi impun slăbiciunea corpurilor celor mai robuste şi le pregătesc pentru boli şi infirmităţi. Dimpotrivă, bolile, indispoziţiile rămân lipsite de gravitate, nu se dezvoltă, dacă nu ne gândim prea mult la ele, dacă ne vedem în continuare de viaţa noastră. Activitatea arde toţi germenii morbizi.

Unele boli sunt rezultatul evident al unei lipse de echilibru sufletesc. Proasta dispoziţie constantă, egoismul, lipsa de stăpânire de sine dau naştere unor rele vagi sau distincte care fac existenţa scurtă, neplăcută şi dureroasă.

-III-

Cine se lasă copleşit de necazuri, cine e morocănos, insuportabil, viciază totul în el, slăbeşte, piere. Cine se lasă dominat de nervi devine isteric. Cine se preocupă excesiv de sine, de sănătatea sa îşi va descoperi boli fictive şi va ajunge în final să se îmbolnăvească de-a binelea. Dacă toţi aceştia ar face apel la raţiune, la voinţă, dacă ar acţiona, dacă şi-ar găsi preocupări mai nobile, mai înalte, şi-ar vindeca tarele sufletului şi ar evita suferinţele corpului.

Ipohondria şi depresia nu erau cunoscute anticilor. Să fim nobili ca dacii şi energici ca romanii! Astfel aceste rele vor dispare. Moralul are, prin urmare, o acţiune puternică asupra fizicului. Raţiunea, voinţa, nobleţea sentimentelor contribuie la apărarea corpului nostru de boli, ne fac viaţa mai sănătoasă şi mai lungă. Să fim convinşi, să fim conştienţi de puterea pe care o avem asupra corpului nostru şi asupra sufletului nostru! Să avem încredere în noi!

-IV-

Prin acţiunea noastră morală putem evita în mare măsură boala. Dar putem contribui şi la vindecare dacă ne îmbolnăvim? Cu siguranţă, da. Calmul, curajul de care dăm dovadă când suntem bolnavi, voinţa de a scăpa de boală ne ajută mult în procesul de însănătoşire. Medicii ştiu câte ceva despre aceasta. Să ai ca bolnav un om cu sentimente superioare şi cu caracter ferm e un adevărat noroc. Medicul găseşte la el un element serios de succes pentru tratamentul pe care-l prescrie. O credinţă, un sentiment au efecte la fel de binefăcătoare într-o boală ca voinţa.

Sunt multe exemple autentice de oameni ţintuiţi la pat de o paralizie a picioarelor pe care credinţa sau spaima i-au lecuit. Un paralitic e dus duminica la biserică, la slujbă. Se răspândeşte zvonul printre credincioşi că a scăpat un leu de la grădina zoologică şi că a fost văzut în vecinătate. Cuprinşi de panică oamenii fug. Bolnavul nostru se vede abandonat. Sângele-i îngheaţă în vine, nervii îi sunt încordaţi la maxim. Disperat se roagă febril şi paralizia îi dispare. După ce pericolul a trecut omul nostru e găsit la mare înălţime, într-o firidă, unde a ajuns nu se ştie cum şi de unde nu a fost uşor să fie coborât. Casa altui paralitic ia foc. Teama îl cuprinde la gândul morţii oribile care-l ameninţă şi-l face să-şi regăsească uzul picioarelor. Sare din pat, fuge şi se salvează.

Nu doar credinţa sau teama produc efecte atât de extraordinare. Pe un om o boală de nervi îl împiedica să-şi mişte limba şi să vorbească. Medicul său a inventat un instrument capabil să-l vindece. El îi vorbea uneori despre invenţia sa bolnavului care aştepta cu nerăbdare ca instrumentul să fie gata. Momentul folosirii lui veni. Bolnavul era foarte emoţionat. Înainte de a începe operaţia medicul a vrut să-i ia temperatura pacientului şi i-a introdus un termometru în gură. Acesta a crezut că era instrumentul aşteptat. Emoţia sa a fost atât de mare că a început să vorbească.

N-am mai termina povestind lucruri de acest fel ce pot fi considerate dovezi ale influenţei sufletului asupra sănătăţii corpului. Această influenţă e reală şi nu poate fi negată.

-V-

Moralul acţionează şi asupra aspectului exterior al omului. Există o armonie incontestabilă între expresia chipului, sentimente şi gânduri. Astfel de lucruri durabile nu pot să nu lase urme acolo unde lucruri trecătoare ca bucuria, frica, entuziasmul se reflectă în mod atât de expresiv. Bunătatea, nobleţea şi demnitatea vieţii se citesc pe faţa omului la fel ca viciul, josnicia şi răutatea.

Nu trebuie să fii mare fizionomist ca să ghiceşti dintr-o privire pe omul de moravuri rele. Dezmăţul aplică pe chip un stigmat care nu înşeală. Influenţa vieţii morale asupra frumuseţii se constată şi mai bine atunci când revedem, după ani, pe cineva al cărui fel de a fi s-a schimbat profund. Un tânăr cu purtare ireproşabilă, pe care nu l-am mai întâlnit de mult, a fost viciat de anturaj. Îl vedem apoi din nou fără să ştim ce s-a întâmplat între timp. E palid, încercănat, tras la faţă şi pare mai vârstă cu cel puţin zece ani. Frumuseţea e fiica sănătăţii, a raţiunii cumpănite şi a sentimentelor nobile.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (8)

Familia

-I-

Familia… Cu câtă afecțiune şi gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă! Copii când Familia e pentru noi adăpost şi viaţă. Tineri în drum spre o existență independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt ființe dragi. Tați când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de liniște în mijlocul luptelor vieții. Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul atașamentului lor, al respectului lor şi al venerației lor.

Națiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituție morală şi legală a Familiei. Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid. Familia e principala instituţie a omenirii, e societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate. Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizația nu ar fi fost posibile. Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat sub imboldul nevoii sentimentul şi practica solidarităţii umane.

Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea rațiunii, din Familie s-a născut Cetatea. Ea s-a constituit din alianțele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor. Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiași Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naștere Patriei. Patria e Familia noastră cea mare. Familia e Patria noastră cea mică. Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru. Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.

-II-

Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituțiile politice şi religia pe cultul Familiei. Nu se știe mai nimic despre cultul Familiei la daci. Romanii întrețineau permanent un foc în semn de venerație pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoșii. Fiul se prosterna cu același respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintașilor comuni. Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.

Cultul strămoșilor din Roma antică se mai practică încă în Asia. Popoarele de acolo îi sunt atât de atașate că propagarea Religiilor şi ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele. Practicile lor religioase legate de ascendenții morți sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinții în viaţă. Moravurile, care au dat Familiei în aceste ținuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase. Datorită solidității Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.

-III-

Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem. Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru. Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoștințelor istorice. Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase ca moştenire o Patrie frumoasă şi bogată. Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că mulţi dintre ei şi-au dat viaţa ca România să trăiască.

Să învățăm deci să ne cunoaștem strămoșii, să-i iubim, să-i respectăm. Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre Familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes. Această istorie ar fi titlul nostru de noblețe, noblețea unor oameni obișnuiți, cinstiți, muncitori, demni şi dârji.

-IV-

Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute moarte înainte să ne naștem, sunt vagi prin forţa lucrurilor. Ele sunt de aceeași natură cu acelea pe care le avem faţă de părinți dar de o intensitate diferită. Iubirea de părinți e tangibilă, obiectivă, profundă făcută din tandrețe, din recunoștință, din respect. Ea e instinctivă la copil. Acela care nu-şi iubește părinții e o excepție.

Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinți e întărită de rațiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie. Ne iubim părinții pentru că aşa e firesc şi pentru că știm că le datorăm iubire. E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie. Religia creștină spune „Cinstește-i pe tatăl şi pe mama ta”. Legea însăși impune obligații faţă de părinți.

Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinții, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune. Datoria de recunoștință faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleșit şi sacrificiilor pe care le-au consimțit pentru noi. Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilințe au acceptat, câte nopți nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru? Le-ar fi fost uşor, dacă i-ar fi imitat pe egoiștii care dau înapoi în faţa greutăților familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei. Spre deosebire de aceștia părinții noștri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenței lor.

E ceva mai bun pe lume ca afecțiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocrotește copilul? E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame? Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit. O mamă știe aceasta şi-şi iubește copii şi mai mult.

-V-

Iubirea pentru părinți, recunoștința, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei. Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinți diferă de cel al copilului. Micile extravaganțe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr. Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeași ascultare. Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi. Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.

Când copii şi părinții se iubesc totul între ei e uşor. Afecțiunea e talismanul care îndepărtează dificultățile şi relele. Trebuie să ne iubim părinții la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o. Trebuie să ne iubim părinții până la sfârșitul lor şi chiar dincolo de mormânt. Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat ființă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obținute de el, se înnobilează, creşte.

Iubindu-ne părinții, fiindu-le devotați, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei. Frații, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noștri dacă sunt mai mici ca noi. Să-i iubim e firesc şi uşor. Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie. Să le rămânem apropiați pe tot parcursul existenței, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.

-VI-

Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate. Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii. Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuți în Familie. Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie. În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.

Atașamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună. Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noștri. Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit. Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenții noștri să fie la rândul lor mândri de ea.

Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
− să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
− să rămânem apropiați prin afecțiune şi devotament de rudele noastre de toate gradele;
− să fim devotați ideii de Familie normală formată dintr-un bărbat şi dintr-o femeie;
− să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calitățile şi virtuțile care nu se găsesc decât în Familie.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (9)

Iubirea

-I-

Să ne achităm de îndatoririle pe care le avem faţă de părinți cu o afecțiune devotată şi recunoscătoare care nu se dezminte niciodată! Să le păstrăm un loc în mintea noastră şi în inima noastră! Să privim însă hotărâți spre viitor! E ceea ce ne cer chiar tata şi mama. Suntem copii lor, e timpul să fim noi înşine.

Să mergem spre viaţa care ne cheamă, spre tot ce e bun şi sănătos! Să ne facem datoria, adică să fim activi şi să muncim. Să căutăm fericirea, adică iubirea. Să fii activ şi să iubești, iată ce înseamnă o viaţa dinamică. Fii activ, munceşte, iubește spune legea firii. Să iubești e o datorie pe care o îndeplinim cu bucurie. Sentimentul o dictează, dar raţiunea trebuie s-o controleze.

-II-

Iubirea nu poate fi neserioasă şi frivolă. E înainte de toate ceva frumos şi pur, fără nimic trivial, fără nimic murdar sau degradant. Iubirea de unde se naște viaţa e baza Familiei şi a Naţiunii. Ea le formează dându-le totodată trăinicie. Ea face ușoare şi plăcute îndatoririle uneori grele pe care le impune.

Nimic nu are forţa iubirii. Prin ea se conduce lumea. Pervertirea ei, transformarea ei în depravare, are efecte mai devastatoare ca armele de distrugere în masă sau ca dezastrele naturale. Moralitatea e o condiție a supraviețuirii omului.

-III-

Iubirea generează iubire. Să iubim din toată inima, din tot sufletul! Dacă suntem în stare de asta, dacă respectăm iubirea, dacă ne respectăm pe noi înşine, ne vom putea feri de dezmăț, de poftele grosolane ale simțurilor, de ceea ce veștejește şi înjosește.

Să ne apărăm tinerețea, prospețimea sentimentelor, sănătatea şi demnitatea! Toate acestea se pierd în ceea ce se numește, probabil în derâdere, plăcere. Toate acestea le putem irosi repede şi apoi vom regreta toată viaţa. Puțini dintre noi se complac în dezmăț. E nevoie de o fire josnică, de sentimente vulgare care din fericire sunt destul de rare. Dar ispita, o mândrie prostească, absurda prejudecată care vede în lipsa de înfrânare un atribut al tinereții, îi corup pe mulţi.

Cel care are respect de sine, sentimente delicate şi o voinţă puternică nu va cădea pradă ispitelor. Îşi va ţine capul sus fără să privească mocirla de la picioarele sale, fără să se lase vreodată atras de ea. Îşi va păstra inima şi corpul tinere pentru iubirea adevărată care înalță omul mai presus de sine. Şi dacă a găsit-o pe cea pe care şi-o dorește de soție, rezistența la plăceri grosolane îi va fi ușoară. Va avea în iubirea sa un scut care-l va apăra de depravare.

-IV-

Nimic nu e mai frumos şi mai pur, mai plin de grație şi de farmec ca iubirea sinceră dintre un tânăr şi o tânără. Să iubim, dar să știm să ne-o alegem bine pe cea pe care o vom iubi. Înainte de a ceda sentimentelor să ne ascultăm raţiunea. Altfel iubirea să va naște dintr-o pasiune trecătoare pe care o vom regreta mai târziu. Altfel nu va avea cine să-i spună inimii „nu” când greșește.

Să alegem aşadar bine. S-o iubim pe aceea care merită să fie iubită, care merită să ne fie alături toată viaţa. Să ne căutăm aleasa inimii printre cele al căror chip şi persoană degajă demnitate, cinste, moralitate şi sănătate. S-o iubim şi vom fi iubiți. Dacă din nenorocire va fi altfel, vom iubi totuşi şi vom suferi. Suferințele provocate de iubire îi călesc pe cei puternici şi timpul le alină.

-V-

Dar să lăsăm această dureroasă eventualitate. Nu e decât o excepție de care clarviziunea noastră şi instinctul inimii ne vor feri uşor. Vom iubi, vom fi iubiți şi vom gusta din ce e mai bun pe lume. Cât de încântătoare e iubirea pură şi neprihănită într-un suflet tânăr! Nimic de pe pământ, niciun vis nu-i egalează realitatea inefabilă şi luminoasă.

Omul care cunoaște această supremă bucurie, această mulțumire a întregii făpturi şi care o ia ca punct de plecare, ca bază a vieții sale, poate privi viitorul cu încredere. El a făcut mai mult pentru a-şi asigura fericirea şi chiar succesul decât dacă şi-ar fi petrecut timpul cu calcule savante şi practice. Să dai ca început al existenței tale de om matur, ca bază a Familiei pe care o vei întemeia, iubirea sănătoasă şi puternică, entuziastă şi gravă, înălțătoare şi pură, înseamnă să faci o lucrare morală şi folositoare, o lucrare a rațiunii şi înțelepciunii.

-VI-

Om care îşi face datoria, om cu voinţă şi curaj, e acela care știe să iubească. El acordă iubirii locul la care ea are dreptul în sufletul său şi în viaţa sa. Să acționăm şi noi la fel, prieteni. Să învățăm să iubim.

Iubirea şi raţiunea să ne conducă împreună în alegerea tovarășei de viaţă. Să fim, în viitorul apropiat, noi şi soțiile noastre, o personificare a Familiei de unde se va naște o Românie întinerită, mai frumoasă, mai bună, mai unită şi mai puternică.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

DIN TATĂ ÎN FIU
de Predescu Virgil

Hai sus! Cum poţi dormi
Când clopotul solemn răsună?
Trezeşte-te, începe o nouă zi,
Fiule, e ziua ta cea mai bună.

La Altarul Patriei iubite,
Vei merge pe urmele paşilor mei,
Ascultă vocea maicii noastre îndrăgite,
Nu ignora chemarea ei!

Oamenii umplu deja câmpia,
Marele fluviu îşi adună apele,
Bărbaţi de care-i mândră România
Vin de peste tot fluturând stindardele.

Spre al Patriei noastre Altar
Iubirea-i face paşii să-şi poarte.
Pentru toţi patriotismul e jar,
Toţi se vor devota până la moarte.

În priviri o flacără îţi luceşte,
Care place inimii mele de părinte.
Deschide ochii larg, priveşte,
Spectacolu-i măreţ, ia aminte!

Trebuie, pe al Patriei Altar,
Anii tăi tineri să-i dedici.
Îţi vei depune ca pe un dar
Primele tale jurăminte aici.

Vei jura solemn şi august
În faţa României şi a mea.
Că vei sluji vitejeşte şi just
Ţara, Neamul şi Legea.

La al Patriei Altar sfânt
Şi cu mâna pe drapel
Vei rosti acest jurământ.
Nici mort nu renunţa la el!

Mai sunt jurăminte, fireşte,
Cerute de tatăl tău şi de onoare.
Ceva în tine îţi va şopti iubeşte,
Făcând să-ţi bată inima mai tare.

Dar pe al Patriei Altar,
În această zi minunată,
Jură că frumuseţii în dar
Îi vei oferi iubirea ta curată.

Dacă o fată frumoasă şi cuminte,
Vei şti s-o faci să te iubească,
Ale căsătoriei sfinte legăminte
Cu ea pe veci să te unească,

Iar la al Patriei Altar străbun
Mergeţi amândoi să vă uniţi
Ca Iisus, cel blând şi bun,
Să v-ajute să trăiţi fericiţi.

După acest eveniment deosebit
Dacă devii la rândul tău tată
Şi soţia un fiu ţi-a dăruit,
Răsplătind iubirea ta curată,

Altarului Patriei străbune
Dă acest rod al dragostei,
În inimă ta ea îţi spune
Că fiul tău este şi al ei.

Priveşti această armă curios,
Ea într-o zi va fi în mâna ta.
Când duşmanul va lovi furios
Cu ea în luptă te vei avânta.

Pe Altarul Patriei române
Astăzi arma o vei lăsa,
Atinge-o când Ţara îţi va spune:
„Ia-o, am nevoie de ea.”

Când timpul, ce curge neîncetat,
Prin efoturi zilnice nevăzute
Trupul îmi va fi ruinat
Şi resorturile îmi vor fi frânte,

Lângă al Patriei noastre Altar
Să-mi săpi mormânt.
Oare pierde total al vieţii dar
Cine revine în al Ţării pământ?
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (10)

Căsătoria

-I-

Căsătoria e un act solemn. Bărbatul şi femeia jură să rămână împreună cu acordul părinților şi acceptă îndatoririle decurgând din unirea lor şi din nașterea copiilor. Legea, care înregistrează actul, face din aceste îndatoriri obligații.

Avem dreptul să nu ne căsătorim? Categoric nu. Să ne căsătorim, să întemeiem o Familie, e un imperativ moral, corolar al obligației de a accepta viaţa şi de a o folosi bine.

-II-

Suntem datori să trăim, suntem datori din același motiv să dăm viaţă. Să dăm viaţă nu înseamnă doar să zămislim copii, ci şi să-i creștem. E nevoie pentru aceasta de o căsnicie solidă, trainică, e nevoie de un cămin. Iată de ce Dumnezeu a vrut să trăim în Familii durabile. Copiii sunt incapabili să-şi poarte singuri de grijă mult timp după naștere. Iată de ce Dumnezeu a sădit în inima noastră instinctul puternic al iubirii pentru ei.

Căsătoria e deci o datorie firească, o datorie umană. Căsătoria e şi o datorie socială. Societatea nu poate exista fără Familie, care e baza ei.

-III-

Susținătorii homosexualității şi căsătoriei între persoane de același sex nu-şi pot justifica demersul decât cu absurdități. Le-aș acorda prea multă respect acestor promotori ai morţii şi dacă le-aș îndepărta himerele nesănătoase cu piciorul, la repezeală. Faptul că nimic nu e solid, durabil fără căsătoria dintre un bărbat şi o femeie e un adevăr cu valoare de axiomă. Necesitatea apărării firescului, a moralității şi a demnităţii umane e evidentă.

Totul ne îndeamnă şi ne spune: „Căsătoriți-vă, creați un cămin. Legea firii şi legea morală v-o impun. E o datorie socială. Trebuie să vă căsătoriți imediat ce ați ajuns la maturitate, imediat ce situaţia materială v-o permite. Nu sunteți cu adevărat oameni fără o Familie normală şi copii.” În antichitate nu puteau obţine funcții în conducerea Cetății decât cei care aveau soție şi copii. De ce nu ar fi la fel şi în prezent?

Să ne căsătorim de tineri e o datorie şi în același timp o mare fericire. Ca aproape întotdeauna obligaţia morală impusă individului pentru binele general îi asigură şi binele personal. Câștigul societății ar trebui să ne preocupe pe toţi, pentru că e şi câștigul fiecăruia dintre noi. Nu există fericire reală, întreagă şi durabilă decât în căsătoria firească, în Familie.

-IV-

Căsătoria e mai frumoasă în tinerețe când soții au viaţa înainte şi dispun de bunul cel mai de preț: puritatea sufletului şi a corpului. E iubire adevărată sfințită de îndatoririle pe care ei şi le asumă pentru a oferi un cămin luminos noii vieţi pe care o pregătesc. Toată existenţa tinerei perechi va fi reflexul orelor fermecătoare, inefabile, trăite la începutul lungului drum pe care-l va străbate în comun. Amintirea lor o va lumina momentele grele, întunecate ale existenței făcându-le suportabile şi atenuându-le amărăciunea.

Soților le va reveni deseori în minte şi pe buze amintirea încântătoare a primelor zile ale căsătoriei lor. „Îți mai amintești când aveam împreună patruzeci de ani şi când în mica şi umila noastră garsonieră totul era o primăvară, chiar şi iarna?”, îi spune tata mamei când îi cuprinde pe amândoi nostalgia. Tata mi-a descris tinerețea sa astfel: „Am muncit, am iubit, m-am căsătorit. Iubirea şi munca sunt cel mai bun început pentru o Familie şi se contopesc una cu alta. Apoi ați apărut voi, copiii. Mama vă hrănea pe voi, eu vă hrăneam pe toţi. Mai multă fericire cere mai multă muncă. Munceam toată ziua, apoi am muncit şi noaptea. Viaţa e grea, dar frumoasă.”

În Familia tânără se formează şi se consolidează dragostea pentru muncă, atașamentul pentru datorie, se țese zi de zi o legătură indestructibilă între soț şi soție, se produce o contopire a gândurilor lor, a sentimentelor lor, a voințelor lor, se realizează între ei o unitate pe care doar moartea o poate distruge. Cine dă mai mult şi cine primește mai mult în această comuniune a două suflete? Nu contează! Fiecare dă tot ce are. Bărbatul aduce forţa, voinţa şi raţiunea calmă dominând sentimentul. Femeia aduce delicatețea, frumusețea, sensibilitatea şi devotamentul.

-V-

Diferența de roluri, în viaţă, între bărbat şi femeie e determinată de diferența conformației lor fizice şi psihice. Bărbatul e hărăzit în mod natural unor activități grele care cer mușchi puternici, un caracter ferm şi rezistență. Menirea lui e de a-şi hrăni Familia. Câmpul lui de activitate e la muncă în exterior, în mediul social. El îşi are acolo locul şi misiunea sa. Femeia are îndatoriri mai blajine, mai blânde care nu necesită forţă musculară şi voinţă activă. Domeniul ei e în Familie unde se poate exercita cel mai bine activitatea sa tandră, răbdătoare şi neobosită. Ea e predestinată de chiar legea firii să fie stăpâna absolută a căminului. Cea care are servici, cea care nu se poate consacra Familiei, ar trebui să fie o excepție.

Din păcate, îndepărtarea soției de soț şi de copii e o regulă a zilelor noastre. Ne-au adus aici impunerea unor moravuri aberante şi dezechilibrele create de civilizația modernă. Pentru că majoritatea soțiilor sunt obligate să-şi neglijeze căminul, nici soții cei mai devotați nu-şi mai pot îndeplini cum se cuvine îndatoririle. Rezultă din aceasta diminuarea populației, generaţii tinere debusolate, uşor de împins pe panta viciului şi o economie socială imperfectă.

-VI-

În căsătorie, soțul e dator să-şi întrețină soția şi copiii. E obligaţia sa legală şi morală. Numai în caz de absolută necesitate femeia poate prelua o îndatorire care nu e a sa. Doar sărăcia poate fi o scuză pentru aşa ceva. Ce cămin poţi avea, cum pot fi crescuți copiii, dacă mama e absentă cea mai mare parte din zi?

Dumnezeu ne-a dat la fiecare câte un rol pe lumea aceasta. Femeii îi revine grija casei şi Familiei. Bărbatului îi revine munca grea în exterior, truda aducătoare de bani. El are obligaţia să câștige tot ce poate pentru ai săi, femeia trebuie să-i gospodărească chibzuit banii.

Bugetele mari şi mici au nevoie de echilibru. O rezolvare exactă a problemei cheltuielilor e importantă pentru stabilitatea Familiei. Acolo unde ordinea materială nu domnește apar tulburări morale şi neliniştile împiedică o deplină stăpânire de sine.

-VII-

Tânăra care se mărită e, se spune, ca o foaie albă, nescrisă. Dacă tânăra a primit deja nişte impresii care i-au influențat caracterul, bărbatul o poate schimba în bine. Dacă o iubește, dacă e iubit de ea, va fi ascultat, înțeles, urmat fără să fie nevoie să comande. Puterea sa se va naște din iubire, din maturitatea gândirii, din voinţa chibzuită, din importanța muncii sale pentru Familie. Cu cât mai mare va fi superioritatea rațiunii sale şi a voinței sale, cu atât mai puţin va trebui să dea dovadă de autoritate. Bărbatul trebuie să aibă în Familie un asemenea ascendent încât să nu fie nevoie să dea cu pumnul în masă pentru a se impune. Faţă de soție mai ales trebuie să fie rezervat, să folosească doar mijloace afectuoase de convingere sigur că va obţine în acest mod tot ce e rezonabil să vrea. Tandrețea, dorinţa de a-i place îi vor apropia soția, îi vor permite s-o modeleze, s-o facă să fie complet a sa.

Bărbatul rațional şi de caracter nu poate să nu aibă în soție o păzitoare blândă şi vigilentă a căminului, o femeie iubitoare, virtuoasă, care răspândește fericire în jurul ei. Cel lipsit de voinţă şi de moralitate poate transforma o tânără onestă într-o femeie care va fi asemenea lui, adică om de nimic pregătit pentru orice cădere.

Influenta soțului asupra soției se constată în viaţă în fiecare clipă, la fiecare pas. Să luăm exemplul a două surori având aceeași educație, aceleași calități şi aceeași capacitate de a fi soții şi mame excelente. Ele se mărită. Soarta lor va fi foarte diferită dacă soții lor nu se aseamănă. Să presupunem că unul are înțelepciune şi spirit de echitate, că e de valoare intelectuală şi morală superioară. Tânăra sa soție va ajunge puţin câte puţin să-i semene. Ea va deveni demna sa tovarășă de viaţă, va fi admirată şi respectată la fel ca el. Cealaltă soră se mărită cu un bărbat mediocru şi cu o moralitate îndoielnică. După un timp căsătoria se destramă şi soția o ia pe drumuri rele pierzându-şi orice pudoare, orice demnitate. Cine nu a văzut un astfel de spectacol? Regula nu e totuşi absolută, ci foarte generală şi excepțiile n-o infirmă.

-VIII-

Iubirea, generozitatea sentimentelor domnind în cămin înalță, înnobilează soțul şi soția, aşa cum mai târziu vor contribui la formarea morală a copiilor. Afecțiunea şi grija reciprocă a soților, atașamentul lor pentru toate îndatoririle vieții vor da frumusețe, forţă şi siguranţă Familiei. Iubirea şi virtutea sunt talismane care apără de toate relele.

Pentru ca bărbatul şi femeia să-şi găsească în Familie bucuria şi calmul dorite, e nevoie de Religie. Din acest punct de vedere învățăturile creștine le pot fi deosebit de utile. Având o concepție superioară despre menirea lor, despre demnitatea lor, ei se vor înălța mai presus de simțuri, se vor respecta mai mult, vor fi mai uniți şi vor da trăinicie căsniciei lor. Creștinismul, e necesar tuturor celor care vor să aibă o existenţa demnă şi utilă, tuturor Popoarelor care vor să trăiască şi să progreseze.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (11)

Copiii

-I-

Nimic nu e mai trist ca o casă fără copii. Lipsa copiilor era considerată în trecut o pedeapsă divină. Concepții învechite, vor spune unii. Oare? Scopul principal al căsătoriei e totuşi nașterea de copii. Iubirea dintre un tânăr şi o tânără trebuie să creeze viaţă.

Să avem copii! Să-i dorim şi să-i primim cu bucurie când Dumnezeu ni-i dă! Greutățile suplimentare impuse de ei unei Familii sărace sunt compensate de fericirea pe care i-o aduc. La bătrânețe, când vom cântări sacrificiile pe care le-am făcut pentru copiii noștri şi satisfacțiile morale pe care ei ni le-au oferit, vom vedea că suntem în câștig.

-II-

O mamă şi un tată fără dare de mână, care cresc deja cu greu mai mulţi copii, află că vor mai avea un copil. Uşor descumpăniți ei îşi spun zâmbind că micuțul s-a cam grăbit şi că ar fi fost mai înțelept din partea lui să aștepte până când frații i se fac mai mari. Se bucură însă de venirea sa la fel de mult ca de venirea celor născuți înaintea sa. Spațiul e pregătit cu grijă ca „intrusul” să aibă cel mai bun loc din casă fiindcă e mezinul Familiei. După ce s-a născut părinții îl privesc şi se privesc cu tandrețe admirativă şi-şi spun cu gândul la reținerile lor anterioare: „Cât e de frumos şi ce bine că-l avem!” Fraza se termină cu un sărut care exprimă iubire şi încredere în viitor. Astfel de părinți sunt fericiți, oricât de grea le e viaţa, şi-şi merită fericirea pentru că au obţinut-o prin virtute şi curaj.

„Dumnezeu binecuvântează Familiile numeroase” spune un vechi dicton azi uitat. Înclin să cred că nu e o afirmație inexactă. Copiii Familiilor numeroase reuşesc în viaţă mai bine ca alţii. Se datorează aceasta nevoilor care le impulsionează voinţa şi curajul? Se datorează aceasta faptului ca se ajută între ei? Nu știu. Cert e că ei îşi croiesc drumul mai repede şi mai sigur.

-III-

Mai trebuie să avem copii şi pentru că asta ne e datoria. Națiunea, Patria nu pot exista fără ei. Nu avem dreptul să ne sustragem acestei obligații absolute. Am primit viaţă, trebuie să dăm viaţă. Datoria noastră faţă de Națiunea care ne ajută, faţă de Patria care ne hrănește nu o putem plăti decât prin copii.

De ce nu ne-am face datoria? De teamă că ni se limitează libertatea, de teama încurcăturilor şi responsabilităților care vin odată cu copiii. Plăcute încurcături, responsabilități ușoare! Pe cine pot speria? Pe lași. Nu există alt cuvânt pentru a caracteriza acești dezertori ai vieții.

-IV-

Mi-a rămas în minte răspunsul pe care mi l-a dat cândva o tânără pe care o cunoșteam foarte puţin şi căreia m-am adresat într-o zi.
- Vă însoțiți soțul în călătorie, doamnă? Am spus eu.
- Nu, a răspuns ea. Am trei ghiulele mici şi dragi legate de glezne care mă rețin acasă.
Aceste cuvinte rostite cu un amestec de afecțiune maternă, de mândrie şi de regret erau cu adevărat fermecătoare, iar tânăra, care se dovedea o mamă bună, îmi păru mult mai frumoasă.

Nu doar bărbații se tem să aibă copii. Sunt şi multe femei care nu-i vor. Ele îşi ascund egoismul pretextând probleme de sănătate, obligații profesionale ş.a.m.d.. Adevărul e că sunt atinse de un rău care ameninţă să ne distrugă dacă nu scăpăm de el, mă refer la lașitate. Un fost președinte american, Theodore Roosevelt (1858-1919), spunea despre un astfel de comportament: „Când bărbații ajung să se teamă de paternitate, de muncă sau de război drept, când femeile ajung să se teamă să fie mame, Națiunea e pe marginea abisului şi ar fi mai bine să dispară de pe faţa pământului unde va deveni, pe bună dreptate, obiect de dispreţ pentru cei puternici, curajoși şi cu suflet mare.”

Usturătoare cuvinte! Noi, tinerii României, nu vrem să le merităm. Nu vrem să fim ofensați, nu vrem ca Națiunea să ne fie disprețuită. Nu vom fi copiii degenerați, stricați şi corupți ai dârzului Neam Românesc. Ne vom face datoria! Bărbații în muncă şi în primejdii, femeile ca mame. Nu există îndatorire mai frumoasă şi mai nobilă şi câtă vreme nu o vom fi îndeplinit nu vom fi demni de nimic altceva.

-V-

Suntem pregătiţi să fim tați şi mame? Nu. Învățământul public nu face nimic pentru asta nici la noi, nici prin alte pârți. Dacă vreun arheolog din viitorul îndepărtat ne-ar găsi manualele şi programele școlare ar fi uimit să vadă că instruirea elevilor pentru viaţă se rezuma la cunoașterea măsurilor contraceptive şi la acceptarea perversiunilor sexuale. „Evident, şi-ar spune el, e vorba de o societate care a dispărut din cauza decăderii morale.”

Nu știu dacă învățământul secundar poate redeveni rapid ce a fost. Pentru tinere aceasta ar fi de dorit. Tinerii poate că nu au nevoie de profesori pentru a ști care le sunt îndatoririle de tați. Nu au multe de făcut acasă şi ceea ce au de făcut poate fi făcut şi de mamă. Dar nu ar fi rău ca după căsătorie să se pregătească împreună cu soțiile lor pentru rolul de părinți. Le-ar fi util dacă ar citi împreună cu ele în momentele libere cărți despre igiena copiilor, despre îngrijirile care li se dau, despre educarea lor.

-VI-

Femeia trebuie să-şi hrănească copilul orice s-ar întâmpla şi orice i s-ar spune. Trebuie pentru că e datoria ei, pentru că aşa e normal. Nu se poate viola fără consecințe legea firii. Laptele mamei e făcut pentru a hrăni copilul. Sănătatea ei, viaţa lui depind în egală măsură de el. Copilul alăptat de mamă e la adăpost de aproape orice pericol. Hrana pe care o primește de la ea îi e destinată, e singura potrivită pentru el.

Când mama nu-şi hrănește copilul e de două ori pedepsită. Întâi pentru că pierde emoția blândă dată de mica ființă de la pieptul său. Apoi pentru că sănătatea sa, tinerețea sa, prospețimea trăsăturilor sale sunt afectate. Priviți mai multe femei de aceeași vârstă ajunse la maturitate şi căutați-le pe acelea care au hrănit mai mulţi copii. Le veți recunoaște după chipul radiind de sănătate, de tinerețe şi de frumusețe.

-VII-

În primii ani de viaţă copilul aparţine inevitabil mai mult mamei decât tatălui şi e bine că e aşa. Oricât de mult ne-am iubi copiii, noi tații, e de dorit ca ei să țină mai mult la mamă. Ea are asupra lor o influență mai mare ca noi pentru că e mai blândă, pentru că nu-i domină în mod absolut, pentru că nu-i oprimă. Interesul băieților, pe care am fi ispitiți să ni-i apropiem, să-i sustragem într-o oarecare măsură mamei, e să rămână sub autoritatea ei. Autoritatea tatălui trebuie să se situeze undeva într-un plan superior şi îndepărtat pentru a nu se face simțită decât în ocazii grave.

Voinţa bărbatului e prea imperioasă pentru a nu apăsa greu, exagerat asupra dezvoltării libere a copilului. Un tată cu voinţă puternică va trebui să evite s-o exercite asupra fiului său dacă nu vrea să-i emasculeze caracterul. Bărbații cei mai viguroși din punct de vedere moral, dacă nu vor înțelege că e preferabil să-şi lase fii mai mult în grija mamei, riscă să facă din ei ființe lipsite de energie şi de curaj. Autoritatea mamei asupra fiului e întotdeauna binefăcătoare şi nu riscă niciodată să fie prea apăsătoare. Băiatul sub tutela mamei, care-l stăpânește fără să-l strivească, îşi poate manifesta personalitatea şi-şi poate dezvolta propria voinţă.

Când studiați formarea unui om de valoare încercați să aflați mai întâi cum i-a fost mama. Influența ei asupra lui a fost preponderentă. Dacă bărbatul îşi formează în timpul căsătoriei soția făcând-o a sa, soția, devenită mamă, îi va forma fiul. Blândețea mamei e necesară dezvoltării forței fiului ei.

-VIII-

Nu ne creștem copiii pentru noi, ci pentru ei, pentru Națiune, pentru Patrie. Acesta e principiul care e bine să ne ghideze în educarea lor. Să ne pregătim copiii să fie bărbați cu voinţă şi curaj, femei ca tinerele desăvârșite care ne sunt soții! Să ne creștem copiii ca ei să facă pentru copiii lor ce facem noi pentru ei!

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (9)

Revelația creștină

-I-

Am ezitat mult înainte de a ajunge la creștinism. Deşi știam că Evanghelia cuprinde adevăruri atât de mari, atât de impresionante, atât de inimitabile că sunt imposibil de inventat, nu mă puteam hotărî s-o admit.

Am căutat prin urmare altceva, dar sistemele cu care se încearcă înlocuirea învățăturii lui Hristos m-au dezamăgit. Eram în acel moment dezorientat. Ce m-a pus pe gânduri, ce m-a determinat în cele din urmă să adopt creștinismul au fost violența şi reaua-credinţă a atacurilor îndreptate împotriva sa.

Legătura dintre ostilitatea faţă de Religie şi Biserică, subminarea biologică a Națiunilor, slăbirea Statelor şi aspirațiile la dominație globală ale unora e evidentă. Ce se întâmplă nu e de bine. Ţara e acum ca o corabie amenințată de furtună, iar noi, echipajul ei, avem toate motivele să căutăm prin apropierea de Dumnezeu putere, unitate şi speranță.

-II-

Analizând atent creștinismul, am remarcat armonizarea sa perfectă cu legile sufletului, societății şi naturii. Nu e nimic în el care să nu îşi aibă rădăcinile în inimile noastre şi în realitate.

Tainele, în care nu vedeam altădată decât practici superstițioase, m-au uimit prin buna cunoaștere a firii noastre. Împărtășania, cea mai inexplicabilă dintre ele, nu vorbeşte doar sufletului, ci lasă să i se bănuiască înțelesul la fiecare descoperire a științei care tinde tot mai mult să formuleze principiul „Totul e în toate”. Dacă am cunoaște secretele unei picături de apă, le-am cunoaște şi pe cele ale universului.

Când savanții spun că la nivel atomic direcția trecutului nu se poate deosebi de cea a viitorului, că în stabilitate există o instabilitate permanentă, că ordinea e produsul dezordinii, că ireversibilitatea se bazează pe reversibilitate ş.a.m.d., nu prezintă taine la fel de mari ca ale Religiei?

-III-

Am constatat personal că rugăciunea creștină e consolatoare. Ea ne smerește şi ne face să găsim plăcută contemplarea idealului divin. Ea produce minuni de alinare, de răbdare şi de curaj. Dar efectele ei fericite sunt considerate de contestatarii Religiei ca fiind produse de autosugestie. Un psiholog ateu i-a recomandat să-şi repete în gând „Mă simt perfect” unei paciente care după o săptămână i-a spus fin: „Mi-e destul de bine acum. Dumnezeu m-a ajutat să mă conving singură că sunt mai puţin deprimată.”

Omul cu o inteligenţă superioară şi cu o inimă delicată se regăsește în doctrina creștină. Montesquieu spunea: „Religia creștină, ce pare să aibă ca obiect fericirea pe lumea cealaltă, ne face fericiți şi pe lumea aceasta.”

-IV-

Studiul mi-a arătat că sistemele aşa-zis filozofice înlocuiesc revelația creștină cu supoziții neverosimile care complică problemele în loc să le rezolve şi produc efecte deplorabile fie asupra vieții individului, fie asupra vieții comunității.

Conținutul evangheliilor e remarcabil. Să ne gândim cât ar fi fost de contestată de experiența trecutului şi de descoperirile științei o concepție mai puţin strălucită ca aceea a lui Hristos. Or doctrina Sa e la fel de inatacabilă astăzi ca acum două mii de ani. Cum am putea să nu o socotim divină?

-V-

Deşi mai aveam unele îndoieli cu privire la Religia lui Hristos, morala sa mă fascina.

O serie de filozofi din trecut şi din prezent fac caz de analogiile dintre creștinism şi Religii mai vechi. Dogmele creștine, morala creștină chiar, s-ar regăsi după ei în cărțile sfinte din Egipt, din India şi din China. Din punctul lor de vedere Iisus nu ar fi decât un epigon al lui Buddha sau al lui Confucius. Desigur că toate acestea sunt falsuri şi exagerări. Creștinismul nu exclude revelația naturală care-i vorbeşte omului prin raţiunea sa. Revelația naturală şi-a găsit interpreți remarcabili în filozofii antici şi în întemeietorii Religiilor străvechi, dar ei s-au limitat noțiuni etice elementare ca dreptatea, bunătatea şi omenia. Creștinismul a perfecționat morala ridicând-o la un nivel nebănuit până la el.

-VI-

Cum să nu fii uimit de ce a realizat creștinismul? Cum să-l contești? Un copac bun se cunoaște după roade. O Religie bună se cunoaște după acțiunea sa asupra lumii. Virtuțile creștine, împiedicându-ne să ne irosim energiile, ne-au asigurat progresul. Oamenii stăpâniți de patimi nici nu mai pot fi considerați oameni, pentru că încetează să mai fie raționali.

Predescu Virgil
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (12)

Fericire şi bogăție

-I-

Omul care munceşte, care are soție şi copii e un om fericit. Situaţia sa socială, sărăcia sau bogăţia sunt lucruri exterioare lui şi nu au nicio influență asupra stării sale de mulțumire sufletească. Doar omul foarte sărac şi omul foarte bogat sunt nevoiți să facă eforturi excepționale pentru a avea o viaţă fericită. Cel foarte sărac suferă pentru că nu poate da alor săi un minim de bunăstare. El e preocupat doar de lipsurile cu care se confruntă şi de necesitatea de a câştiga mai mult. Cel foarte bogat trebuie să lupte ca să-şi apere averea sau ca să se ferească de ispite. El are nevoie de multă energie pentru a nu se îndepărta de Familie.

Aceste două cazuri rare date la o parte, rămâne majoritatea oamenilor cu resurse nici prea mari, nici prea mici, cu poziții sociale nici prea modeste, nici prea strălucite. Pentru toţi în egală măsură fericirea depinde de condițiile morale şi nu de condițiile materiale ale vieții lor. Fericirea e în ei şi în ființele dragi de lângă ei. Bogăţia nu are nici un rol aici. Binele real, bucuria profundă, pură nu se pot cumpăra. Averea şi fericirea nu sunt interdependente.

-II-

Banii ne pot oferi unele plăceri, ne pot scăpa de unele complicații, dar nu ne fac fericiți. Să recunoaștem totuşi că sunt un puternic mijloc de acțiune şi că mulţi vor să-i aibă. Dorinţa de a face avere prin muncă onestă e firească. Cine nu dorește să ofere Familiei sale o situaţie materială mai bună? Sunt înclinați să aibă câştiguri cât mai mari aceia a căror bunăstare se măsoară prin ce produc sau vând.

În industrie, comerț şi agricultură interesul personal e un stimulent legitim, util interesului general. Muncim şi producem pentru că aceasta ne e datoria dar şi pentru că ne e folositor. Inițiativa şi energia de care dăm dovadă contribuie mult la prosperitatea generală. Putem spune oamenilor care lucrează în industrie, comerț şi agricultură: „Îmbogățiți-vă pentru că îmbogățiți România.”

Dar fie că suntem bogați sau săraci fericirea pe care o putem dobândi e egală. Ea depinde de raţiunea noastră şi de împrejurări. Ea nu depinde de ce avem. Bogați sau săraci, va trebui să fim la fel de morali, va trebui ca regulile vieții noastre materiale să fie aceleași. E recomandabil în toate cazurile să trăim simplu, în Familie şi să nu ne irosim în afara ei timpul, banii şi puterile. Bogați, dacă nu vom fi cumpătați ca săracii, dacă nu vom munci ca ei, nu vom fi sănătoși. Lenea aduce boală, vicii şi înjosire.

-III-

E bine să ne limităm la ce câștigăm. Altfel nu vom fi fericiți. Omul care are un salariu de zece mii de lei şi cheltuie zece mii cinci lei e sărac. Omul care are un salariu de o mie de lei şi cheltuie nouă sute nouăzeci şi cinci de lei e bogat. Totul e ca modul nostru de viaţă să se bazeze pe armonizarea cheltuielilor cu veniturile.

E necesar să rezistăm tuturor ispitelor, chiar şi celor care par firești, onorabile. Ar fi periculos, de exemplu, să ne împrietenim cu persoane cu o moralitate exemplară, dar mult mai bogate ca noi. Ne vom simți umiliți primind mereu fără să oferim nimic, iar casa unde locuim cu Familia ne va părea un bordei când vor intra în ea unii obișnuiți să trăiască opulent. Dorinţa de a cheltui mai mult decât ne putem permite va fi deosebit de puternică într-o asemenea situaţie.

-IV-

O viaţă retrasă, demnă, ne-ar permite să ne punem de acord cheltuielile cu veniturile. Dacă suntem moral ireproșabili, vom avea toată libertatea de a acționa rațional. Un vechi dicton spune: „Fii virtuos şi vei fi liber!” Relațiile mondene sunt ruinătoare. Contrar cu ce spun unii, evitarea lor nu ne va afecta viitorul.

Aceasta se înțelege de la sine pentru cel care îndeplineşte o funcție unde nu i se cere decât muncă fără alte restricții. Aceasta se înțelege de la sine mai ales pentru cel mai dependent dintre oameni: soldatul, ofițerul de grad inferior. Iată un ofițer tânăr, căsătorit, care trăiește din solda sa şi din micul salariu al soției. Totalul nu înseamnă mare lucru şi nu-i permite să facă cine știe ce impresie. El evită din decență, din demnitate, raporturile sociale cu toată lumea considerând că e mai bine să-şi vadă de Familie. Soția e în întregime absorbită de serviciu, de grijile căminului, de copiii. Soțul munceşte ca să se instruiască şi se dedică integral activităților sale profesionale. El e un ofițer devotat, zelos, făcându-şi meseria cu drag, cu convingere.

Să-i urmărim în carieră pe tânărul ofițer şi pe camarazii lui mai bogați. Harnicul, „sălbaticul” va reuși mai bine ca oricine. Existenţa retrasă nu-l va afecta. Caracterul, valoarea şi munca fiecăruia sunt singurele care contează în viaţă.

Mondenitatea, relațiile extinse au mai multe inconveniente decât avantaje. Ele risipesc timp, bani şi forțe care ar putea fi folosite pentru treburi mai utile. Ele nu sunt sănătoase pentru fizic şi moral. Plăcerile pe care le procură enervează şi obosesc. Simpatia şi afecțiunea joacă aici un rol mai mic ca pizma şi trufia.

-V-

Să trăim mai ales în mijlocul Familiei, să ne petrecem cea mai mare parte a timpului liber cu soția, cu copiii. Să ne deschidem casa unor prieteni apropiați, siguri, de perfectă valoare morală şi să n-o deschidem decât lor. Căminul e sacru, să nu lăsăm să intre în această „sfântă a sfintelor” decât pe cei care merită.

În interiorul familial bine închis, bine apărat de rău, de vulgaritate trebuie să ne simţim bine. Trebuie să organizăm acolo o ambianță plăcută şi liniștită. Alături de prietenii dragi, pe care-i primim uneori, avem alți prieteni discreți, plăcuți, buni sfătuitori: cărțile. Să avem cărți bine alese, pe care să le citim singuri, cu soția sau cu copiii când cresc. Ele păstrează ce e mai bun, mai frumos, mai măreț din gândirea umană şi oferă totul cu generozitate cui știe să ajungă la comorile lor.

-VI-

Să nu neglijăm aranjarea locuinței. Bogați sau săraci, putem să ne înconjurăm de lucruri frumoase. Un obiect elegant, cu linii grațioase, în culori discrete costă adesea mai puţin decât produsul de prost gust al unei firme renumite. Nu putem cumpăra mobilă scumpă sau opere de artă originale? Nicio pagubă! Fericirea noastră nu depinde de ele. Le vom contempla în magazine sau expoziții. Aceasta ne va forma gustul şi ne va ajuta să alegem cele mai potrivite produse pentru crearea unui mediu familial atrăgător. Vom afla astfel că o reproducere de calitate la un preț infim face mai mult decât o pictură proastă sau mediocră. Casa aranjată cu bun gust e un loc agreabil. Chiar dacă nu locuim într-un palat, ne-am asigurat întreaga contribuție a lucrurilor materiale la realizarea fericirii noastre.

E important totodată să ne folosim timpul liber pentru cultură şi pentru recreere. Plăcerile simple, activitățile sportive sunt mai bune decât oricare altă distracție. Ele ne întrețin sănătatea şi buna dispoziție, echilibrul fizic şi moral.

-VII-

Viaţa din marile aglomerații e dăunătoare şi cel mai bine ar fi să locuim cu Familia în aerul curat de la țară. Igiena corpului şi sufletului nu sunt compatibile cu viaţa la comun din blocurile stil cazarmă de la oraș. Dar câți dintre noi îşi pot permite o locuință ideală? Din fericire altfel stau lucrurile cu condițiile morale care sunt esențiale şi care depind în întregime de noi.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (13)

Depopularea

-I-

Să dăm Patriei copiii de care are nevoie! Dacă nu ne vom face datoria de oameni şi de cetățeni, dacă egoismul şi teama de obligațiile familiale vor fi mai mari ca sentimentul propriei noastre fericiri, ca interesul naţional, vom pieri şi istoria va spune despre noi că am dispărut din cauza unei crize de lașitate şi de imoralitate. Nu vrem aşa ceva! Vom feri Națiunea de o astfel de nenorocire, de o astfel de ruşine.

-II-

Răul e aici, sare în ochii, e tot mai mare. Populația României scade constant. Eram 23.000.000 suntem 20.121.641. Populația Țârilor vecine ostile e în total de 63.089.800 de locuitori. Aceasta înseamnă că suntem vulnerabili, că nu tragem toate foloasele posibile din teritoriul frumos şi bogat pe care ni l-au lăsat înaintașii.

Industria şi agricultura au început să ducă lipsă de forţă de muncă. Consecinţele scăderii natalității sunt agravate de plecarea unora în străinătate sau de la sat la oraș. Migrarea spre alte Ţări e o calamitate. Ea ne produce pierderi în oameni comparabile cu cele provocate de molime, de războaie sau de dezastre naturale. Banii trimiși în Ţară de expatriați sunt o iluzie. Migrarea spre orașe nu rezolvă nimic. Ea compensează scăderea populației din mediul urban, dar ne lasă satele pustii. În curând nu vom mai avea destui locuitori pentru a popula nici orașele, nici satele. Fără suficiente brațe ca s-o slujească economia va realiza cel mult progrese mediocre.

Pericolul e iminent, concret. Dezechilibrul de forțe dintre noi şi vecinii noștri neprietenoși e mare şi creşte. Dacă situaţia se menține, nu ne vom mai putea apăra, nu vom mai putea trăi. Apartenența la NATO nu justifică neglijarea propriei noastre capacități de apărare. Să nu uităm de teribilul an 1940 când întregul nostru sistem de alianțe s-a prăbușit! Românii din trecut au fost mari. Ei şi-au lăsat amprenta asupra istoriei noastre. Avem datoria să le continuăm lucrarea, să asigurăm viitorul Naţiunii şi să menținem integritatea Patriei.

-III-

Teoreticienii decadenței justifică uitarea noastră de sine şi consecinţa ei, depopularea. Populația lumii nu a crescut excesiv? Putem fi fericiți fiind atât de mulţi? Se întreabă ei. Oameni lipsiţi de credinţă, de clarviziune, surzi la vocea firii, examinați situaţia geografică a Ţării, examinați-ne populația micșorată, parțial îmbătrânită, activitatea economică afectată de problemele demografice şi spuneți dacă vom putea continua aşa, dacă nu vom fi în curând copleșiți, distruși! Nu veți fi însă niciodată de acord că România e în pericol. Vă veți declara mulțumiți că ne-am rărit şi veți afirma ipocrit că nu am făcut decât să ne aliniem altor State. Ei bine, nu! Din punct de vedere uman şi din punct de vedere naţional, greșiți.

E populat întregul Pământ şi am rămas fără resurse? Nu. Oceanele şi mările, adică două treimi din planetă, nu au fost explorate şi nu sunt locuite. Știm despre ele la fel de puţin ca despre Lună. Nu poate Ţara noastră să hrănească un număr de locuitori mai mare ca în prezent? Ba da. Pământul cere încă oameni, mulţi oameni. Națiunile nobile, viguroase şi sănătoase i-i vor da.

-IV-

Strămoșii noștri primitivi puteau gândi la fel ca modernii decadenți. De ce să se fi supus legii naturale şi sfinte, care le spunea creșteți şi vă înmulțiți, când le era mai comod să i se sustragă? Preistoria a avut poate sofiștii ei. Dacă locuitorii cavernelor i-ar fi ascultat ar fi devenit egoişti, ar fi preferat copiilor, confortul şi şi-ar fi spus că oamenii din viitor, fiind putini, vor dispune de terenuri de vânătoare mai mari. Le asigurau fericirea născându-i în număr mic, nu-i aşa?

Din cauza acestui mod laș, egoist, miop de a gândi am fi bătut pasul pe loc. Grupurile mici de oameni, izolate unele de altele, expuse permanent la tot felul de amenințări, trăind precar, nu ar fi putut progresa. Din fericire omul a avut curaj şi credinţă, a luptat, s-a înmulțit, şi-a făcut copiii stăpâni peste Pământ. Aşa a fost în trecut, aşa va fi în viitor. Nu e loc în lume decât pentru Națiunile care au energie şi încredere în ele, care luptă şi care cresc neîncetat. Stagnarea e moarte.

-V-

România va trăi. Ea are toate elementele vieții şi măreției. Nu-i lipsește decât voinţa de a le pune în valoare. Răul ei e moral şi doar moral.

Putem diminua sensibil mortalitatea. Va fi un mare bine, însă nu va fi în niciun caz un leac pentru depopulare care depinde de natalitate. Fizic, de asemenea, avem puține de făcut. Sângele ne e încă fierbinte în vine, seva nu a secat în noi.

Pericolul e mare. Alunecăm deja pe panta care duce spre dispariție. Trebuie să oprim declinul. Mai avem timp s-o facem, dar nu mult. Roma a murit când nu au mai fost cetățeni romani. Suntem în prezent destui ca să-i aducem pe lume pe toţi aceia de care Națiunea are nevoie. E de ajuns să vrem. E de ajuns să știm şi s-o spunem sus şi tare că mariajul, Familia compusă dintr-un bărbat şi o femeie, le datorăm şi Patriei.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (14)

Patriotismul

-I-

Slujirea Patriei e o datorie şi o obligaţie imperioasă pentru românul din secolul nostru pus în faţa unui prezent tulbure şi a unui viitor nesigur. În momentul critic al vieții naționale la care am ajuns, patriotismul e o virtute esențială. Cine nu are sentimente patriotice e un om rău, un fiu nedemn al Naţiunii noastre.

Dacă sofiștii nu ar face neclare adevărurile cele mai evidente, dacă nu ar complica lucrurile cele mai simple, nu ar fi nevoie să vorbesc despre îndatoririle patriotice. Ar fi ca şi când aș demonstra că doi plus doi fac patru.

-II-

Sufletul ne dictează atașamentul pentru Ţară înaintea rațiunii. Cu cât sufletul ne e mai mare, cu atât dragostea de Patrie ne e mai mare. Afecțiunea pe care o avem pentru locul unde ne-am născut se manifestă inițial fără să știm de ce. E în noi, e instinctivă ca tot ce ţine de fire, ca tot ce ţine de esența lucrurilor. O trăim plenar înainte de a ne putea gândi la ea. E ceva în același timp plăcut şi măreț. E ca un poem ce ne vorbeşte de iubire, de devotament, de sacrificiu, de forţă şi de glorie.

Întreaga noblețe, întreaga frumusețe din inima omului se rezumă în idea de Patrie. Nicio altă idee nu e atât de completă, atât de înaltă. Ea cuprinde în sine ce îndrăgim mai mult: Familia, Națiunea şi istoria noastră. Cuvântul Patrie ne emoționează întotdeauna până la lacrimi. Patria e tot ce e al nostru, tot ce ne înconjoară, tot ce iubim, toată viaţa noastră. Ea e teritoriul binecuvântat unde natura e blândă şi maternă. Ea e locul unde cei de un Neam cu noi trăiesc mândri şi dârji. Ea e Poporul nostru viteaz care şi-a arătat prin secole inteligența şi forţa. Ea e credința noastră într-un viitor mare.

-III-

Patria e România, buna, generoasa şi frumoasa Românie. Ea ne e ca o mamă. Îi aparținem şi ne aparţine. Ea e mai presus de orice şi de oricine. Avem multe motive s-o iubim, dar cel mai important dintre ele e acela că suntem români. Patria trebuie îndrăgită independent de frumusețile sale, de bogățiile sale, de renumele său. Ne iubim mama pentru că e mama noastră, nu pentru că e mai frumoasă, mai distinsă, mai elegantă şi mai inteligentă ca alte femei. Nu o comparăm cu nimeni.

Iubirea de Patrie nu poate exista decât în sufletele alese, generoase. Cine are suflet josnic nu poate fi patriot. Iubirea impune nişte obligații şi cele asumate faţă de Patrie sunt dintre cele mai grele. Dorinţa secretă sau mărturisită de a scăpa de ele dă naștere sentimentului abject al antipatriotismului. Un om bun, de caracter, cu simțul datoriei, nu poate fi atins de antipatriotism nici măcar în treacăt. El nu-i va putea accepta nebunia şi latura nefastă.

-IV-

Datoria faţă de Patrie e prima dintre îndatoririle noastre şi e prioritară. E datoria de apărare a Neamului, de asigurare a viitorului lui. Nimic nu e mai important ca ea, nimic nu se compară cu ea. Când ea apare, tot restul trece pe planul doi. Individul, Familia nu pot trăi, orice s-ar spune, în afara comunității din care provin. Datoria de a iubi are drept corolar datoria de a sluji. Trebuie să ne iubim Patria, trebuie s-o apărăm, trebuie să-i servim interesele cu devotament, energie şi curaj. Montesquieu afirmă că, într-o democrație, ambiția individului se limitează la singur lucru: slujirea Patriei mai bine ca toţi ceilalţi. „Născându-ne, adaugă el, contractăm faţă de ea o datorie imensă pe care nu o vom putea achita niciodată.” Datoria faţă de Patrie o putem plăti parțial prin muncă în timp de pace, prin luptă hotărâtă, curajoasă, până la moarte, în timp de război.

Să ne impregnăm de patriotismul înflăcărat de care erau însuflețiți romanii şi datorită căruia au devenit un Popor mare! Pentru ei nimic nu mai exista când Patria era în pericol. Ca să-i apere teritoriul, drepturile sau onoarea renunțau la tot: interese personale, Familie, sentimente. Să-şi dea viaţa pentru ea le era uşor. Poetul latin Horațiu spune în Ode, III, 2-13: „Dulce et decorum est pro Patria mori.” (E plăcut și frumos să mori pentru Patrie.).

-V-

Cel mai dureros pentru noi va fi când va veni momentul ca fiii noștri să-şi dea sângele. Nu contează! Dacă nu ne vom putea apăra altfel, va trebui să acceptăm situaţia fără să ne plângem. Doar femeile vor avea dreptul să se înduioșeze. Patriotismul nu poate înăbuși în ele iubirea de mamă şi de soție. E important ca la bărbat dragostea de Patrie, idea datoriei faţă de ea să fie puternice ca să facă ușoare şi firești cele mai mari sacrificii. Ne va fi greu să ne trimitem copiii să se bată şi să moară pentru Patrie. Îi vom privi plecând la luptă mândri de curajul lor, mândri de ei şi-i vom invidia un pic, dacă vârsta nu ne va permite să-i însoțim. Să murim pentru Ţară, să-i dăm viaţa copiilor noștri, e o datorie ineluctabilă în momentele grave, tragice, când dușmanul vine cu război asupra noastră.

Datoria pe timp de pace nu ne cere virtuți deosebite şi sacrificii crude. E necesar totuşi ca virtutea să ne fie constantă, sacrificiile neîncetate. Principala noastră preocupare să fie întotdeauna binele Patriei şi să facem să se plece în faţa lui interesele noastre. Dacă suntem membrii unui partid politic, se impune să rezistăm ispitelor, să respingem consemnele şi să ne eliberăm de disciplină când ne devine clar că Ţara poate avea de suferit din cauza lor. Să fim patrioți şi români înainte de orice!

-VI-

Pentru a ne supune preceptelor moralei şi apelurilor conștiinței noastre vom dori să fim activi, curajoși, îndrăzneți în interesul Ţării. O Națiune nu se poate impune în marea comunitate umană decât prin acțiunea ei energică, prin muncă, prin dezvoltare. Să creăm, deci, prin eforturi susținute, elemente de prosperitate şi de putere! Ceea ce interesul personal ne cere, datoria faţă de Patrie ne impune. Să muncim, să producem! Munca noastră ne e de folos nouă şi Familiilor noastre, ea e necesară României. Să privim ce devin unele Popoare, cum îşi cresc puterile, cât de jos ne împing dacă rămânem pe loc şi să judecăm ce ne impune patriotismul. El ne cere abnegație în muncă, energie în toate, cutezanță şi perseverenţă în fapte, activitate neobosită.

Patriotismul nostru, curajul nostru, clarviziunea noastră, munca noastră, spiritul nostru de sacrificiu dau Ţării măreție, bogăție şi putere. Dar forţa materială e inutilă, dacă nu dăm dovadă de caracter. Oricât de pașnici am fi, trebuie să ne arătăm hotărâți să ne folosim de arme când viaţa sau onoarea Naţiunii sunt amenințate. O astfel de atitudine îi va ţine pe mulţi la respect. De siguranţă, de pace, de prestigiu nu au parte întotdeauna Popoarele puternice, ci cele mai hotărâte.

-VII-

Prieteni să profesăm prima dintre virtuțile civice, patriotismul, să muncim pentru prosperitatea şi măreția Ţării, să-i dăm inteligența noastră, inima noastră, să-i apărăm, chiar cu preţul vieții, existenţa, interesele şi onoarea.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (15)

Sofiștii

-I-

Iubirea de Patrie, îndeplinirea îndatoririlor cetățeanului faţă de ea nu se discută. Pe ele se bazează viaţa națională. Puse sub semnul întrebării, Națiunea se va dezintegra. Apărarea lor de orice atac se impune cu necesitate. Loialitatea datorată Patriei e condiţia existenței noastre ca Popor. Cu cât e mai mare, cu cât e mai statornică, cu atât vom fi mai puternici, mai prosperi. Aceia care nu şi-au mai iubit Patria, care nu şi-au mai făcut datoria faţă de ea, au dispărut.

Patria a fost contestată doar de Națiunile aflate în anarhie morală şi gata să se prăbușească sub povara viciilor lor. În republicile grecești în declin, în Roma vlăguită şi coruptă, sofiștii susțineau că Patria nu contează şi că singurul lucru important pentru om e plăcerea. Ei au împins Grecia şi Roma spre o moarte crudă şi dezonorantă sub jug străin.

Popoarele moderne, România, îşi au sofiștii lor. Ei predică o globalizare dizolvantă şi un cult al plăcerii distructiv care ne pot nimici. Dacă-i ascultăm, s-a terminat cu noi. Descompunerea internă, preluarea teritoriului Ţării de către alţii, ambele poate, vor pune capăt existenței noastre de două milenii.

-II-

Patriotismul e mereu egal, mereu același. Sentimentul Patriei, nu se schimbă, nu evoluează, cum spun unii. El e astăzi ce era la Atena pe vremea lui Pericle, ce era la Roma pe vremea măreției ei, ce era în Dacia lui Decebal. Grecul Phocion, condamnat fără temei la moarte şi pregătindu-se să bea cucută, îi spune fiului său: „Îți recomand să slujești Patria cu tot zelul şi credința şi mai ales să uiți că o moarte nedreaptă a fost preţul pentru serviciile mele.” E îndemnul unui patriot. El e valabil în toate timpurile şi în toate Ţările. Dacă omorârea de către consulul Brutus a fiilor săi vinovați de conspirație contra Romei ne pare în același timp eroică şi sălbatică, aceasta nu înseamnă că în prezent patriotismul e mai slab şi că dezaprobarea trădătorilor e mai mică, ci că moravurile au devenit mai blânde, că drepturile morale şi legale ale tatălui au fost limitate.

-III-

Ce înțeles dau sofiștii umanității? În niciun caz cel de omenie, de dragoste faţă de oameni, oricare ar fi ei. Umanitatea, înțeleasă ca omenie, e recomandată de Religie. Ea e perfect compatibilă cu îndatoririle faţă de Patrie. Prin urmare cuvântul umanitate înseamnă pentru sofiști ansamblul oamenilor trăind pe pământ, omenirea.

Cum poate fi opusă iubirea pentru omenire iubirii, devotamentului faţă de Patrie? Când se spune că trebuie iubiți toţi oamenii, nimeni nu are nimic de obiectat. Dar când se spune că atașamentul pentru Ţară, datoria de a o sluji, de a o apăra, nu-şi mai au rostul pentru că nu vor mai exista frontiere, pentru că vom fi cetățeni ai lumii, e cu totul altceva. Se justifică printr-un argument echivoc şi năucitor abandonarea îndatoririlor civice. E ca şi cum i-am îndemna pe copii să-şi iubească părinții la fel ca pe toată lumea şi să-şi asume faţă de ei aceleași obligații vagi ca faţă de toţi ceilalţi oameni. E ca şi cum l-am îndemna pe soț să-şi iubească soția şi copiii la fel ca pe oricine altcineva, să considere că nu are faţă de ei mai multe îndatoriri ca faţă de alţii, adică, de fapt, să considere că nu datorează nimănui nimic. Antipatriotismul tinde deci să nege nu doar îndatoririle naționale, ci orice îndatorire.

La ce ne obligă iubirea pentru omenire? La nimic. Omenirea nu e o ființă organizată, o persoană faţă de care să ne asumăm îndatoriri precise. Cetățenia lumii încurajează prin urmare egoismul. Egoişti, fără responsabilități, nu vom mai forma Popoare, ci turme imense supuse celor mai rele instincte, celor mai degradante patimi. Civilizația nu poate exista fără idea de datorie, fără nobilul sentiment al iubirii de Patrie.

-IV-

Un fost președinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt (1858–1919), e autorul unor pagini despre antipatriotism pline de un bun-simț robust şi de o ironie mușcătoare, care merită să fie cunoscute. Nu pot cita aici decât un scurt text scris de el: „Unele persoane, spune Theodore Roosevelt, prezintă patriotismul ca pe ceva rău şi se străduie cu mediocrele lor puteri să ne vâre în cap în locul lui un fel de cosmopolitism „apă cu lapte”. Acești indivizi „binevoitori” nu au un caracter puternic sau o personalitate impozantă şi teza lor însăși nu merită respect. Câțiva reformatori buimaci pot pretinde că, într-un viitor foarte îndepărtat, patriotismul şi căsătoria firească dintre un bărbat şi o femeie vor deveni virtuți inutile, perimate. Dar, în ce privește prezentul, omul care iubește celelalte Ţări la fel ca pe a sa e un membru al societății la fel de dăunător ca acela care iubește nefiresc sau ca acela care iubește celelalte femei la fel de mult ca pe soția sa. Iubirea de Ţară e o virtute elementară ca iubirea de Familie sau ca onestitatea şi curajul.”

-V-

În timp ce alţii luptă pentru măreția Patriei lor, noi, românii, trebuie să ne apărăm ființa națională. Avem prin urmare tot dreptul să le spunem celor care atacă patriotismul în această perioadă dificilă a existenței noastre: „Dacă nu vă iubiți Ţara, dacă nu sunteți hotărâți s-o slujiți din toate puterile, s-o apărați, să-i apărați drepturile, interesele, onoarea, dacă nu sunteți dispuși să veniți sub drapel când vă va chema, vă rugăm mult plecați acolo unde nu vi se impune nicio îndatorire. Aici patriotismul e imperios.”

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (16)

Forțele naționale

-I-

Poziția geografică a României e frumoasă, dar periculoasă. Așezați la graniță între Occident şi Orientul controlat cândva de musulmani, am fost un avanpost aflat în faţa dușmanului. Noi am apărat Occidentul de Islam. Acest rol nu a încetat nici după plecarea tătarilor şi otomanilor. Suntem şi în prezent un avanpost al Europei. De capacitatea noastră de a ne asigura securitatea depinde securitatea continentului.

-II-

Forţa unei Naţiuni e dată de trei lucruri esențiale: vigoarea morală a cetățenilor, condiţia lor fizică şi buna organizare a Armatei. Toate sunt necesare în egală măsură, toate se condiţionează reciproc. Moralitatea, patriotismul, curajul, instruirea sunt astăzi la fel de necesare la oameni care vor deveni soldați ca pe vremea armelor albe şi a luptelor corp la corp. Ce s-a schimbat e modul de constituire a Armatei devenit atât de complex, atât de dificil încât improvizația e imposibilă. Când războiul se dezlănțuie, nu se mai poate organiza nimic serios, rezistent. Vitejia oamenilor chemați sub arme nu ne va folosi la nimic, dacă ei nu-şi vor avea un loc bine stabilit într-un organism deja existent, alcătuit meticulos şi dotat corespunzător.

Geografia, granițele de peste trei mii de kilometri, amenințările interne ne impun deţinerea unei Armate care să-i includă în clipe grele pe toţi cei în stare să poarte arme. Datoria de a întări la maxim forţa Armatei pentru a o face capabilă să-şi îndeplinească toate sarcinile ce-i vor fi impuse revine Statului. Datoria noastră e de a ne pregăti individual pentru a deveni apți de luptă. Un corp viguros, rezistent la efort, la oboseală nu ne e însă de ajuns ca să ne integrăm în trupele permanente şi să formăm împreună cu ele aproape instantaneu o mare Armată. E necesar să mai avem o educație militară prealabilă, un loc în ierarhie, să fim rotițe în imensul mecanism pus în mişcare în caz de război. De aici utilitatea reînființării serviciului militar obligatoriu pe timp de pace. Obligațiile grele, ce ne vor fi impuse astfel, ne vor permite să ne îndeplinim bine îndatoririle faţă de Patrie când situaţia o va cere.

-III-

Atenianul de optsprezece ani primea armele cu care urma să-şi apere Ţara şi rostea un jurământ unde se regăsesc, între altele, aceste cuvinte frumoase: „Voi lupta pentru tot ce ne e sfânt şi drag. Nu voi lăsa celor care vin după mine o Patrie mai mică decât am primit-o, ci una mai mare şi mai puternică.” Sunt cuvinte pe care e bine să le avem toţi întipărite în minte.

Cel mai mare pericol pe timp de război e oboseala cumplită ce apare după intrarea în luptă. Cine e indolent, cine exagerează cu mâncarea, cine nu face mişcare, va avea probleme de sănătate sau va muri prostește lipsind Patria de brațele sale în momente critice. E prin urmare obligatoriu să devenim fizic capabili să facem faţă vicisitudinilor unui conflict armat. E în interesul nostru, e în interesul Ţării.

-IV-

Nu vom fi însă soldați perfecți decât dacă moralul ne va fi la fel de robust ca trupul, decât dacă avem, pe lângă virtuțile cetățeanului, atașament pentru Armată, cultul drapelului, cultul imnului naţional. Drapelul, imnul naţional sunt chipul şi vocea Patriei. Respectarea lor cu scrupulozitate e imperativă. Le datorăm afecțiune şi venerație ca unor lucruri dragi şi sfinte care reprezintă pentru noi ce iubim mai mult, ce punem mai presus de orice.

Drapelul nostru tricolor e cel mai frumos şi cel mai mândru dintre toate. El se profilează pe cer în tonuri clare şi strălucitoare, vesele şi vibrante, scriind în văzduh numele României, șoptindu-l prin foșnetul faldurilor sale. Cine nu a stat mult timp departe de Ţară nu poate ști cu ce emoție profundă e salutat drapelul românesc. Vederea lui pe o clădire, pe catargul unei nave îi stârneşte în suflet călătorului o bucurie amestecată cu tristețe ce nu se poate descrie prin cuvinte. Drapelul îi vorbeşte de pământul natal, de ființele dragi lăsate acasă, de Neamul său. Adesea lacrimile îi umplu ochii, picioarele i se înmoaie şi ar vrea să îngenuncheze în faţa acestui petec de pânză ce e o lume întreagă pentru el.

Flutură semeț drapel sfânt al României noastre! Dăinuie simbol al generozității, onoarei şi gloriei! Fie ca nicio pată, nicio slăbiciune de-a noastră să nu-ţi întunece vreodată culorile! Fie ca „Deșteaptă-te române” să continue să le spună apăsat neprietenilor „Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”! Fie ca el să ne păstreze vie în minte deviza „Viaţă-n libertate, ori moarte”!.

-V-

Armata în marș oferă un spectacol impresionant. E România, e Patria. Toţi sunt o singură ființă, un singur suflet, o singură inimă. Toţi sunt gata să moară pentru unul şi fiecare e gata să moară pentru toţi. Cei pe care îi vedem trecând înarmați prin faţa noastră vor lupta şi se vor sacrifica pentru noi când primejdia va veni. Într-adevăr nimic nu e mai emoționant, nimic nu ne face inima să bată mai tare, nimic nu ne face mai mândri de Ţară, de noi ca această forţă organizată, disciplinată care e Armata.

Să iubim Armata unde ne vom avea şi noi locul! Să ne iubim camarazii pentru că vor fi pentru noi o a doua Familie! Vom lupta împreună şi probabil vom muri împreună. Să fim uniți de frăția curajului şi de senina frăție a sacrificiului de sine! Să ne antrenăm, să ne dezvoltăm puterea corpului şi calitățile virile ale sufletului! Să fim soldații puternici, disciplinați şi viteji de care Patria are nevoie! Să îndrăgim şi să cinstim drapelul tricolor! Să îndrăgim şi să cinstim imnul naţional!

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (17)

Război și pace

-I-

Războiul le-a plăcut doar de mercenarilor dornici de bani și conducătorilor dornici de glorie, Națiunile, care i-au suportat consecințele, au avut oroare de el. Noi am cunoscut în Al Doilea Război Mondial umilința crudă a înfrângerii, invazia și dezmembrarea teritoriului, de aceea nu vom putea lua în considerare cu dragă inimă eventualitatea unor noi conflicte. Vrem pace. E bine însă ca nu frica să ne facă pașnici, ci rațiunea.

Războiul e un mare rău, dar nu cel mai mare. Mai bine de o sută de ori războiul decât pierderea libertății, integrității și onoarei Țării. Un Popor care ezită să recurgă la arme pentru a se apăra va fi aservit. La Popoare ca la oameni, cine se arată șovăielnic, timorat e privit ca o pradă. Așadar putem păstra pacea doar prin forță și hotărâre, nu prin concesii.

-II-

Maxima antică „Si vis pacem para bellum” (Dacă vrei pace pregătește-te de război) e valabilă și în prezent. Pentru a avea pace trebuie să fim gata de război și să nu ne temem de el. Poporul cel mai puțin expus unui atac e Poporul bine înarmat, care nu provoacă pe nimeni, care are forță morală și care își apără activ interesele.

Forța, activitatea și curajul sunt prin urmare factori de pace. Nu există pace în genunchi. Nu există pace în umilință și slăbiciune. Din cauza unei astfel de păci România ar avea de suferit la fel de mult ca din cauza celui mai teribil dintre războaie. Pacea menținută prin neputință și apatie nu durează.

Situația unui Popor în lume seamănă cu aceea a locuitorilor din marile orașe. Cel puternic, curajos merge calm și liniștit la treburile sale fără să fie oprit din drum, insultat, lovit. Cel slab, sperios e expus la amenințări, la întâmplări neprevăzute și loviturile cad firesc asupra lui.

-III-

Popoarele cu rațiune rece, care se sprijină pe dreptul lor și pe armele lor, trăiesc fără riscuri. Se impune prin urmare să fim nu doar pașnici, ci și puternici, activi, curajoși. Să detestăm războiul nu ne va folosi la nimic pentru că menținerea păcii nu depinde de ce gândim sau simțim noi. Teama că am putea deveni agresivi e neîntemeiată. Noi nu am purtat decât războaie de apărare sau de recuperare a unor teritorii ce ne aparțineau de drept. Ce e cu adevărat de temut e că iubirea de pace ne poate face incapabili să ne apărăm.

Adepții păcii cu orice preț se pot manifesta fără rețineri în Țările care nu aud zăngănit de arme în apropierea lor și care nu au alte războaie decât cele pe care le provoacă ele însele. Altfel stau lucrurile cu o Țară ca a noastră care e amenințată și care nu amenință pe nimeni. Să i se vorbească de pace are sens doar dacă se vrea să fie învățată să se teamă. Să-i faci pe oameni să creadă că, pentru a avea pacea, ajunge s-o dorească, înseamnă să le slăbești curajul, înseamnă să-i pregătești rău pentru pericolele ce-i amenință. E mult mai onest să le spui că războiul le poate fi impus și că trebuie să să-i facă fată. Pacea nu se obține strigând "pace".

Acei creștini pentru care până și legitima apărare e condamnabilă să-și aducă aminte că în Noul Testament, Romani 12:18, scrie: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în pace cu toți oamenii.” Altfel spus pace, da, dar numai dacă o vor și ceilalți. Credința trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură, nu pe emoții.

-IV-

E o necesitate să avem oricând în vedere fără să tremurăm eventualitatea unui război drept. Un exemplu de război drept e războiul declarat în 1861 de Statele din Nordul Americii Statelor din Sud care se separaseră de Uniune. După patru ani de lupte grele Statele din Nord au învins și au restabilit unitatea S.U.A..

Cei care l-au susținut pe Lincoln și urmat pe Grant și-au salvat marea lor Patrie, i-au pregătit un viitor măreț. Ei au meritat recunoștința pioasă a urmașilor lor. Exemplul lor ne arată ce pot face clarviziunea, energia și curajul pentru o Țară aflată în dificultate.

-V-

Să apărăm interesele Națiunii noastre perseverent, hotărât, fără provocări și fără slăbiciuni pentru că doar așa vom beneficia de pace. Politica rușinoasă de abandon duce la conflicte, la servitute, la distrugere. Singurele mijloace de apărare împotriva războiului sunt forța, energia și vitejia. Să le dezvoltăm în noi și să le păstrăm. Sunt virtuți civice.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (18)

Învățămintele istoriei

Fără instinct de conservare omul moare. Fără afecțiune Familia se destramă. Fără patriotism Națiunea decade și Patria ajunge sub stăpânire străină. O atestă viața. O atestă istoria.

Grecia antică

-I-

Istoria Greciei antice e istoria rivalității dintre Sparta și Atena. Aceste două orașe au pus în mișcare toată Țara, au dat conducătorii și au stabilit direcția generală de evoluție. Celelalte orașe grecești le-au fost aliate sau supuse.

Sparta a fost așa cum a conceput-o Lycurg, un popor sub arme gata oricând să-și apere Patria. Guvernul, educația, legile toate au tins spre acest țel unic și au neglijat restul ca indiferent sau vătămător. O asemenea organizare socială austeră a creat un popor eroic și a dezvoltat într-o asemenea măsură patriotismul că onoarea de a muri pentru Patrie a fost cea mai mare răsplată conferită de autorități. Când un spartan învingea la Jocurile Olimpice era trimis să lupte cu dușmanul în prima linie și o astfel de cinste era invidiată de toți.

Societatea ateniană s-a remarcat prin blândețe și suplețe. Principalul legislator al Atenei a fost Solon. Solon, cunoscând caracterul nestatornic al ionienilor, nu le-a impus o organizare socială strictă lăsând ușa larg deschisă pentru orice reforme. Marile libertăți acordate fiecăruia, instabilitatea aparentă a puterii care depindea de opțiunile populației, nu au diminuat măreția Atenei. La atenieni devotamentul față de Patrie și spiritul de sacrificiu au fost la fel de mari ca la Spartani.

-II-

Epoca războaielor cu perșii e cea mai glorioasă din istoria Greciei. Când grecii au văzut formidabilele pregătiri de război făcute de regele persan Xerxes s-au unit, au acceptat lupta, și-au păstrat credința în victorie și au învins.

În timpul războaielor cu perșii s-au evidențiat Leonidas spartanul și Aristide atenianul.

Înainte să plece la luptă, regele Leonidas și cei trei sute de soldați ai săi și-au organizat propria ceremonie funebră și au jurat în fața eforilor că vor apăra Patria cu prețul vieții. Sacrificiul pe care urmau să-l facă era, prin urmare, premeditat. Acești trei sute de soldați și regele lor știau că nu se vor mai întoarce niciodată acasă.

Aristide, apreciind talentele militare ale lui Miltiade, i-a cedat comanda armatei, deși îi era rival. Aristide și-a slujit astfel Țara și în calitate de cetățean, nu doar de soldat. Conduși de Miltiade, o mie o sută de atenieni înfrâng la Marathon în anul 490 î.Hr. o armată de o sută zece mii de oameni.

-III-

Grecii s-au distins în timpul războaielor cu perșii, dar nu au învățat nimic din ce li s-a întâmplat. Pericolul care i-a amenințat ar fi trebuit să-i facă mai patrioți, mai solidari, mai uniți, mai virtuoși. Nu a fost așa. Nici nu au respins bine invadatorii că s-au și întors la vechile lor discordii, dezbinări și agitații turbulente. S-au format alianțe între provincii, în provincii alianțe între orașe, în orașe alianțe între partide. Era o confuzie, o descompunere totală. Unitatea națională nu mai exista.

Și ca și când toate acestea nu ar fi fost de ajuns o altă cauză de ruină se adăugă acestei fatale anarhii, imoralitatea. Caracterele slăbesc, inteligențele se degradează, filozofii propagă disprețul pentru Țară, poeții cântă sexul, vinul și mâncarea. Virtuților de odinioară le urmează o indiferență generală, un scepticism scandalos, o sete nemaipomenită de plăceri josnice.

-IV-

Pausanias, regele Spartei, învingătorul de la Plateea, îi cere regelui persan Xerxes fiica de soție promițându-i în schimb predarea cetății sale. Alt rege spartan, Leotychidas, învingătorul de la Mycale, se lasă mituit. Atenianul Themistocle, învingătorul de la Salamina, se pune în slujba perșilor pentru câteva orașe din Asia. Exemplul celor trei pomeniți mai sus a fost urmat de mulți alții cu nume la fel de ilustre și chiar de către popor. Astfel învinșii de la Marathon și Salamina ajung să domine Grecia.

Cetățile care curtau străinul, care primeau aur de la el, care se supuneau ordinelor lui, locuitorii acestor cetăți care trădau din ambiție, din dorință de răzbunare, din lăcomie au împins Patria la ruină și la pierderea libertății. Persanii au fost primii dintre cei care au stăpânit Grecia antică. Au urmat macedonenii și romanii.

Roma antică

-I-

Primii romani preferau să fie săraci într-o Romă bogată. Cele mai de preț comori pentru ei erau Patria și libertatea. Fiind mereu amenințați, erau mereu pe picior de război. Niciun popor nu e mai liber ca acela care acceptă să trăiască cu ce-i dă Dumnezeu, care nu așteaptă nimic de la nimeni și care își întemeiază existența doar pe munca sa.

În Roma antică plebeii și patricienii se confruntau constant, primii pentru noi drepturi, ceilalți pentru menținerea vechilor lor privilegii. Dar când Patria era în pericol fiecare își uita ranchiunele, pasiunile și urile și o apăra. Această împărțire a Națiunii în două categorii sociale, departe de a provoca ruină, întreținea la romani cele mai nobile sentimente. Și unii și alții, fie pentru a lua puterea, fie pentru a o păstra, stimulau fibra națională, căutau să se ilustreze prin fapte mari, prin reforme fericite în interior, prin victorii împotriva dușmanilor.

Fiind săraci și liberi romanii posedau toate elementele eroismului. Erau patrioți și viteji. În perioada lor de ascensiune idealul social, gândirea dominantă era Patria. Educația, religia, politica tindeau spre ea și-o făceau iubită. Pentru ea, pentru apărarea ei și pentru măreția ei se făceau toate sacrificiile. Polybius, Titus-Livius, Salustius laudă disciplina militară a romanilor, vitejia lor, statornicia lor, dârzenia lor, zelul lor pentru binele general.

-II-

Disciplina atât de lăudată a romanilor începea din Familie și de acolo se răspândea în toate instituțiile Statului. Se știe că tații aveau drept de viață și de moarte asupra copiilor lor. Acest drept al autorității paterne care ne pare atât de monstruos azi, a pregătit cetățeni devotați Patriei și legilor ei. Trebuie precizat că niciun istoric nu pomenește de violențe în Familiile romane.

Statul prin recompensele sale stimula și el practicarea virtuților. Onorurile publice acordate lui Cocles, lui Scaevola, lui Clelius arată preocuparea de a genera la cetățeni un zel activ pentru Patrie și de a provoca o nobilă emulație la toți aceia care puteau s-o slujească.

-III-

Cu moravuri sănătoase se poate spera orice. De aceea romanii nu se temeau de nimeni. Asediați de gali au părăsit Roma, s-au refugiat pe Capitoliu și au refuzat să se predea. Au rămas în oraș doar senatorii foarte bătrâni. Incapabili să mai lupte, ei s-au îmbrăcat cu cele mai bogate veșminte, au spus o rugăciune apoi s-au dus la Senat unde și-au așteptat resemnați moartea.

După alungarea galilor Roma s-a înălțat din propriile ruine și a luptat mai bine de șaizeci de ani pentru libertatea sa. Ea a reușit să dejoace acțiunile latinilor, ale samniților, ale lui Pyrrhus și să cucerească toată Italia. Ea a făcut mai mult decât atât, ea a dat exemplu de probitate, de disciplină și de curaj. Romanii refuzau aurul străinilor spunând că nu vor să-l aibă, ci să le poruncească celor care-l au.

-IV-

Războaiele punice au fost o serie de trei războaie grele purtate de Roma împotriva Cartaginei
între 264 – 146 î.Hr.. S-au numit punice după numele de puni dat de romani cartaginezilor. Despre războaiele dintre Roma și Cartagina s-a scris mult. Numele unor comandanți militari ca Hanibal, Regulus, Fabius, Scipio și al unor locuri unde s-au dat lupte ca Trasimene, Cannae, Capua, Zama sunt cunoscute. Se cunoaște de asemenea statornicia Senatului, curajul poporului roman, patriotismul și devotamentul de care a dat dovadă.

După războaiele punice romanii au cucerit Egiptul, Grecia, Macedonia, Epirul, Iliriumul, Spania, Galia, Asia Mică etc.. Eufratul, Dunărea, Rinul, oceanul și deșerturile Africii deveneau hotarele Romei. Era prea mult. Triumfurile i-au orbit pe romani. Armata romană atât de eficientă a ajuns instrumentul câtorva ambițioși venali. Orașul s-a transformat într-un focar de intrigi. Uneltirea, corupția și luptele sângeroase au luat locul libertății de opinie și mijloacelor legitime de acțiune. Domnia legii a făcut loc forței tiranice. Interesul național a trecut pe planul doi. Cei puternici sfâșiau Patria pentru a-și satisface lăcomia și ambiția.

-V-

În timp ce legionarii invadau lumea, învinșii invadau Roma și, ca pentru a se răzbuna, o contaminau cu toate viciile lor. Poporul roman s-a metisat, Senatul s-a umplut de străini. Acestor oameni veniți de departe puțin le păsa de Roma și de ce reprezenta ea. Grecii erau cei care solicitau cel mai insistent cetățenia romană și în schimbul ei aduceau mentalitatea unui lumi decadente. Influența lor corupătoare a distrus iubirea profundă, respectul religios pe care le aveau romanii pentru Patria lor, pentru legile lor, pentru libertățile lor și pentru sentimentele nobile.

Odată cu viciile și pentru a le susține bogății imense au ajuns în Italia. S-au creat averi colosale capabile să cumpere orice conștiință. Se făcea chiar negoț cu conștiințele. Pentru cei mai mulți nu mai conta decât binele propriu.

-VI-

Sub împărați iubirea de Patrie nu se mai putea manifesta decât opunând libertatea și bunele moravuri tiraniei și depravării generale. Dar nimeni nu a făcut nimic ca să schimbe lucrurile. Cetățenii buni se resemnaseră gemând în tăcere. Doar autorii de satire mai aruncau o privire spre trecut şi-şi băteau joc amar de mârșăviile ce au urmat frumoaselor obiceiuri de odinioară.

Totuși nu toți împărații romani au fost scelerați sau demenți. Mulți dintre ei au fost înțelepți, drepți și buni. Din această categorie fac parte Titus, Nerva, Traian, Antoninus și Marcus Aurelius.

-VII-

Poporul roman fusese cândva solid ca un bloc de granit. Apoi, iubirea de Patrie, patriotismul dispărând, Națiunea s-a dezagregat și nu au mai rămas decât elementele ei componente, adică indivizii. Numele de Roma, de romani continua să apară în actele publice, dar nu mai avea corespondent în idei, nu mai răsuna în inimi. Dar cui îi păsa? Lăcomia, egoismul primau. Până și armata își pierduse coeziunea. Împăratul Constantin și-a însemnat soldații cu fierul roșu, ca pe asasini, pentru a-i împiedica să dezerteze. Romanii și-au reamintit că sunt un Popor doar după ce barbarii s-au așezat definitiv în Italia și le-au luat tot ce aveau. Abia atunci au înțeles că nu poți să-ti aperi interesele proprii fără să aperi interesul național.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU TINERI (19)

Omenirea

-I-

Ar fi greșit ca din iubire de Patrie să ignorăm lumea. Nu ne putem sluji bine Țara fără să cunoaștem climatul politico-economic global. Ar fi la fel de greșit ca din iubire de Patrie să disprețuim sau să urâm alte State. Patriotismul e un sentiment mult prea nobil pentru a produce dispreț și ură. Statele fată de care se impune să manifestăm rezervă sunt cele care ne vor resursele sau teritoriul, cele care ne împing fie fățiș, fie pe ascuns la sinucidere colectivă și cele violente. Apartenența noastră la lume se cuvine s-o înțelegem așadar ca participare demnă la viața internațională pentru apărarea intereselor legitime ale României.

Ca indivizi nu avem îndatoriri decât fată de Țara noastră. Popoarele au însă îndatoriri unele fată de altele, ele formează mari Familii care nu-și pot pierde conștiința solidarității dintre ele, așa cum nu-și poate pierde conștiința solidarității nici genul uman în ansamblu. Această solidaritate există în spațiu. Binele și răul dintr-un loc, avântul unora, decadența altora, războaiele au repercusiuni majore, uneori extinse asupra întregii planete. Această solidaritate există și în timp. Europa încă mai resimte efectele greșelilor care au dus la prăbușirea Greciei antice și a Imperiului Roman.

-II-

Evoluția istorică a societăților umane spre civilizație e interesantă și pasionantă. Ce aflăm străbătând secolele trecute, descoperim în prezent străbătând Pământul. Există Popoare care se găsesc pe toate treptele dezvoltării societăților. Se poate măsura la ele lungul drum parcurs și transformările suferite de viață în cursul timpului.

De când a reușit să stăpânească focul, omul a urcat încet, cu dificultate, una câte una, treptele civilizației. Jos de tot mai sunt câteva seminții sălbatice ducând prin ținuturi izolate o existență comparabilă cu cea din paleolitic. Ceva mai sus sunt Popoare a căror dezvoltare rudimentară se aseamănă cu cea a germanilor, galilor, slavilor și dacilor antici numiți de greci și de romanii barbari. Sus de tot sunt Națiunile creatoare de civilizații mai mult sau mai puțin avansate și cu caractere diverse.

-III-

Acum două mii cinci sute de ani existau trei mari civilizații umane. Prima, civilizația mediteraneană, și-a avut succesiv capitalele la Atena și Roma și până la un punct a evoluat constant spre progres, spre libertate. A doua, civilizația orientală, s-a dezvoltat în Asia occidentală, a numărat mai multe imperii și a sfârșit încremenită într-o magnifică opulență. Ea a fost ca natura locurilor unde a existat: fastuoasă, uriașă, despotică. A treia, civilizația din Extremul Orient, s-a asemănat întrucâtva cu cea de a doua, însă nu poate fi confundată cu ea. Deși era deja în plină înflorire acum vreo trei mii de ani, anticii nu au cunoscut-o. Distanțele considerabile și obstacolele naturale enorme nu permiteau falangelor și legiunilor să ajungă până la ea.

Civilizația din Extremul Orient se confundă cu civilizația chineză. Bazându-se pe o înțelepciune senină care-i permite omului să-și găsească echilibrul interior, să se apere de el însuși, de slăbiciunile sale, ea i-a asigurat Chinei o existență de peste cinci mii de ani. Nicio Țară din lume nu a rezistat atât. Chiar dacă în jumătate din cei peste cinci mii de ani de la apariția sa nu a mai înregistrat progrese, chiar dacă stagnarea nu i-a permis să facă fată loviturilor europenilor, civilizația din estul Asiei a reușit cu toate acestea să-și regăsească puterea, energia și viața activă. Statele din componența sa sunt în prezent în plin avânt pe toate planurile. Agonia lor lentă, îndelungată, e acum o amintire.

Vechea civilizație mediteraneană a dispărut. Din amintirea sa, din vestigiile sale, din ruinele sale, s-a născut o civilizație nouă, civilizația creștină. În evoluția civilizației mediteraneene, găsim exemple și lecții folositoare unor Popoare ca al nostru, care moștenesc temperamentul, calitățile și defectele strămoșilor lor din vechime. Deși cauzele progresului sunt peste tot aceleași, între ele găsindu-se întotdeauna patriotismul, e preferabil să aflăm din istoria continentului nostru cum se nasc, cresc și mor Națiunile.

-IV-

Lumea greco-romană a avut o mare contribuție la formarea Națiunii noastre. Sunt prea multe de învățat din istoria sa ca românul preocupat de viitorul Patriei sale s-o neglijeze. Civilizația mediteraneană a început în epoca eroică a Greciei, acum trei mii de ani și a căpătat încă de la început un caracter propriu. Ea a exaltat efortul și munca, ea a dezvoltat iubirea de Cetate și de Neam, ea a cultivat patriotismul, ea a neglijat însă înclinația omului de a accepta tot ce e plăcut, inclusiv ce-l poate distruge. Roma, Grecia antică s-au dezvoltat rapid și tot rapid s-au prăbușit.

-V-

Poporul grec, Popor de artiști, de savanți, de soldați e un Popor energic și viteaz. El pune cultul necesar al forței alături de cultul libertății și al frumuseții. El știe să recurgă la arme pentru a se apăra. E un Popor mare. Puțin câte puțin el s-a extins, nu pe continent, ci pe țărmurile Mării Mediterane și ale Mării Negre. Neam de marinari, grecii au creat colonii peste tot unde navele i-au purtat. Ei au cucerit pentru comerțul și civilizația lor coastele lumii cunoscute. Micile republici grecești, în ciuda conflictelor reciproce, în ciuda dezbinărilor interne, aveau sentimentul de apartenență la un Neam, aveau patriotism. Ele s-au unit în lupta pentru oprirea invaziei externe și au triumfat.

Nici Orientul, nici barbarii care erau la porțile sale și care-i amenințau peste tot coloniile nu au putut învinge Grecia câtă vreme datoria, curajul, iubirea de Patrie și moralitatea i-au însuflețit cetățenii. Dar a venit momentul când aceste virtuți au slăbit, când credința în ce e mare, nobil și frumos a fost înlocuită de îndoiala în toate, când Poporul nu mai dorea decât bunăstare, bani și plăceri. Odată cu imoralitatea au apărut sărăcia, demagogia, anarhia. Atena căuta un retor sau un general care să-i asigure o servitute plăcută. Regii Spartei se puseseră în slujba unor puteri străine. Pedeapsa nu s-a lăsat așteptată. Falanga macedoneană apare urmată apoi de legiunea romană. Și Grecia învinsă, strivită, aservită s-a stins în chinuri și în umilință.

-VI-

Roma a dat civilizației o nouă strălucire. Datoria, curajul, iubirea de Patrie, moralitatea domnesc și la Roma, dar într-un climat politic mai riguros, mai rațional. Toate Popoarele de pe țărmurile Mării Mediterane au fost succesiv cucerite, organizate. Civilizația orientală, slăbită de contradicțiile și de viciile sale interne, zdruncinată de fulgerătoarele victorii ale lui Alexandru, dă înapoi și se lasă parțial subjugată. Cetățenii romani, pe care patriotismul îi anima, devin stăpânii lumii. Ei o domină prin înțelepciune și prin forță. Evoluția lor se aseamănă cu cea a grecilor. Virtuțile i-au făcut mari, renunțarea la ele i-a distrus.

Scepticismul și imoralitatea au pătruns în Roma aducând cu ele mizeria, slugărnicia, dezordinea. Depravarea era atât de mare că acest Popor de cetățeni nu mai făcea copii, nu se mai reînnoia. Bărbații romani își pierduseră mândria și vitejia, femeile romane își pierduseră pudoarea. În cetate majoritari ajunseseră străinii, liberții și sclavii. Un Popor puternic, glorios își trăia lamentabil ultimele zile. Grecia a sfârșit în demagogie, Roma s-a prăbușit sub un despotism înjositor. Și Grecia și Roma au fost pedepsite la fel: au sucombat umilite, strivite de năvălitori. Lecție dublă și teribilă pentru Națiunile din prezent.

-VII-

Imperiul Roman cuprindea toate Popoarele civilizate. Căderea lui a însemnat dispariția civilizației. Europa, pradă Popoarelor migratoare, a traversat o lungă perioadă de existență obscură și de violențe înspăimântătoare. Abia ne putem recunoaște în această epocă. Biserica, convertind la creștinism năvălitorii, salvând ce se mai putea din moștenirea greco-romană, încercând să impună o morală, dă naștere cu greu, puțin câte puțin unei civilizații noi, civilizația creștină. Creștinătatea abia apărută a fost cât pe-aci să fie distrusă de sarazinii și de otomanii mahomedani. Primii ajunseseră în Spania și amenințau Europa Occidentală, ultimii ajunseseră la Dunăre și amenințau Europa Orientală.

Dacă Franța și Țârilor Române ar fi fost învinse de musulmani, Europa ar fi fost cucerită. Orientul încerca să-și ia revanșa pentru înfrângerile pe care grecii și latinii i le provocaseră. Învingător el ar fi fost definitiv stăpân și și-ar fi impus greaua dominație tuturor Națiunilor de pe continent. Victoria regelui francilor Carol Martel la Poitiers în 732 și victoriile voievozilor români Mircea cel Bătrân la Rovine în 1395, Iancu de Hunedoara la Belgrad în 1456, Ștefan cel Mare la Vaslui în 1475 au îndepărtat amenințarea islamului. Creștinătatea victorioasă și-a reluat astfel evoluția ascendentă.

-VIII-

La apogeul dezvoltării lor unele Popoare europene au colonizat teritorii mari. Rând pe rând sau simultan portughezii, spaniolii, olandezii, englezii și francezii și-au creat imperii coloniale. Europa, în expansiunea sa, a întâlnit și civilizația din Extremul Orient. Ciocniri repetate s-au produs. Națiunile europene au vrut să domine, dar li s-a rezistat și ele au răspuns cu armele puternice pe care le aveau. Recurgerea la forță i-a făcut pe recalcitranți să cedeze, dar a avut și consecințe neașteptate.

Oamenii de rasă galbenă din Asia Orientală sunt inteligenți și viteji. Ei au aflat repede secretul prost păstrat al forței celor de rasă albă. După unele ezitări s-au folosit de armele europenilor pentru a-i ataca. Rasa galbenă, numărând acum vreo două miliarde de oameni, se organizase. Europa care se credea stăpâna lumii, întâlnise un obstacol major în calea ei.

-IX-

Nu se știe dacă se va produce vreo luptă între europeni și asiatici sau între europeni și oricine altcineva, dar dacă se va produce va fi extrem de periculoasă. Nu cu nepăsare, nu cu o economie anemică, nu prin legalizarea perversiunilor sexuale, nu prin industrializarea avortului se poate apăra eficient o comunitate fie ea și de Națiuni. Fără vigilență, fără o pregătire adecvată în toate domeniile, fără creștere demografică, fără creștere economică semnificativă nimeni nu se poate considera la adăpost de primejdii.

Republicile grecești, preocupate mai mult de rivalitățile dintre ele, de bani și de plăceri, au asistat indiferente cum creștea în apropierea lor puterea Macedoniei și Romei care le vor subjuga. Popoarele europene fac în prezent aceleași greșeli ca grecii din antichitate și vor avea soarta lor, dacă nu se dezmeticesc. Datorită mijloacelor de transport moderne deplasarea rapidă a unor armate mari pe distanțe lungi și aprovizionarea lor e un fleac. Cineva cu ambițiile lui Gingis Han, asiatic sau nu, ar putea porni într-o zi pe urmele lui spre Europa. Oricât de paradoxală pare o astfel de eventualitate, e important să fie anticipată pentru a face realizarea ei imposibilă, pentru a evita o dramă.

Orizontul e întunecat, să încercăm să înțelegem ce se întâmplă, ce-i rezervă viitorul lumii. Cei cu spirit pătrunzător și cei tari vor avea un rol frumos de jucat pe scena internațională. E acela pe care-l dorim și României. Pentru aceasta ea trebuie să fie puternică și activă. Forța sa, inteligența sa politică sunt necesare mai mult ca niciodată Statelor de pe continentul nostru. Singurul mod de a fi folositori Europei, omenirii e de a ne iubi și de a ne sluji cu devotament Țara. Lucrând pentru binele Patriei noastre, contribuim la binele tuturor.

Dordea Cosmin
  citeaza   raspunde

DOAR AŞA VEŢI DĂINUI

Patria, orizont spre care se îndreaptă privirile și inimile noastre încă de când ne naștem. Patria, căminul căminelor noastre, căminul marii familii românești. Patria, ce poate fi mai frumos și mai măreț. Patria, moștenire de la strămoșii noștri. Patria, mama noastră.

Prieteni, mama noastră plânge. S-o alinăm! Prieteni, Patria noastră are nevoie de noi. Să ne ajutăm mama! Cine ne-ar putea arăta ce să facem, cine ne-ar putea inspira, cine ne-ar putea fi model?

Să ne cercetăm istoria! În paginile sale pline de eroi sunt mulți cei care ne-ar putea fi modele. Însă deasupra tuturor se înalță și strălucește prin fapta sa Mihai cel Viteaz. Dacă marele voievod ar veni printre noi oare ce ne-ar spune? Ne-ar spune cu siguranță ce spunea și contemporanilor săi.

„În fața Sfintei Cruci a lui Hristos și a mormintelor celor care au căzut pentru Țară rostiți toți într-un glas „Credință și Patrie”. Ortodocși pe deplin, în toate, peste tot, întotdeauna! Pentru a vă putea păstra credința iubiți-vă Patria, apărați limba română. Cunoașteți-vă istoria, e șirag de nestemate, comoară de virtuți, izvor nesecat de patriotism. Obiceiurile și tradițiile voastre sunt frumoase, păstrați-le. Unire între voi și întrajutorare! Idealul vostru: România întregită, una și indivizibilă. Țelul vostru: învățământ național, carte românească. Doar așa veți dăinui.”

Pârvu Ana Maria
  citeaza   raspunde

VIRTUŢILE CIVICE ALE RELIGIEI ŞI ALE ATAŞAMENTULUI FAŢĂ DE NAŢIUNE

Civismul face legătura între interesul personal și interesul național. Împrejurările actuale nu permit individului să se implice în viața Națiunii. Ne sunt necesare prin urmare credința în Dumnezeu și civismul. Iată de ce trebuie să cultivăm virtuțile civice ale Religiei și ale Patriotismului.

Teoretic riscul blocării mecanismelor sociale din cauza generalizării comportamentelor egoiste e mic pentru că avem nevoie de ceilalți. Fără semenii noștri suntem slabi, dar nu le putem obține sprijinul decât sprijinindu-i la rândul nostru. Descoperim astfel că interesul personal se confundă cu interesul național.

Totuși practica diferă de teorie. Suntem mai puțin clarvăzători în realitate. Singurele lucruri care de care ne pasă sunt treburile proprii și confortul nostru material. Cu greu putem fi convinși să ne implicăm în viața Națiunii și chiar dacă vrem s-o facem nu putem. Existența ne e atât de activă, atât de agitată, atât de ocupată de muncă, atât de plină de ispite că nu ne mai rămân energie și timp pentru altceva.

Consecința acestui comportament nepotrivit pentru viața socială e dispariția moralității și materialismul miop, înclinații care se pot dovedi distructive pentru Națiune pe măsura ce Statul preia sarcini de la care noi ne sustragem. Astfel Statul s-ar putea vedea nevoit să accepte un număr mare de emigranți străini pentru a evita urmările depopulării Țării. Religia și Patriotismul pot combate o tendință atât de funestă.

Într-adevăr Religia și Patriotismul ne unesc. Doar Religia și Patriotismul ne pot determina să avem toți același țel. Credința în Dumnezeu, atașamentul față de Națiune sunt virtuți care ne asigură coeziunea.

E puțin probabil să ne mobilizăm vreodată pentru bunăstarea omenirii. Omenirea e o abstracție prea insesizabilă pentru mintea omului. Ar trebui să credem mai curând în ce ne e aproape și în experiența concretă. Bunăstarea, forța Țării ne sunt la fel de folositoare ca rezultatele propriei noastre munci. Dacă lucrurile în Țară merg bine, ne e bine la toți.

Conducătorii noștri ar trebui să ne regenereze disciplina morală dându-ne motive de mândrie națională și mari provocări. Personal mi-aș dori să ni se ofere despre noi și despre Patrie o imagine neafectată de interesele unor cercuri externe. O mare provocare ar putea fi reconstrucția cu resurse proprii a industriei noastre grele și a sistemelor de irigație din agricultură.

Să renunțăm la disciplina morală care se naște din Religie și din sentimentul național înseamnă să ne expunem singuri celor mai mari pericole. Lipsa credinței în Dumnezeu și indiferența față de problemele Națiunii scad capacitatea de apărare a Țării, risc mortal în jocurile internaționale de putere din prezent. Să nu uităm niciodată de tragicul an 1940 când ne-a fost răpită o treime din teritoriul Țării cu o populație de zece milioane de oameni, majoritatea români!

Întreținerea sentimentului religios și a sentimentului național e condiția de bază a asigurării liniștii în interior și a păcii în exterior. Avem aliați buni, dar dacă așteptăm totul de la ei nu ne vor ajuta. Pe de altă parte sentimentul religios și sentimentul național ne conferă acea noblețe morală care ne lărgește orizontul dincolo de interesele noastre mărunte.

Dobreanu Anca
  citeaza   raspunde

LIMBAJ, RELIGIE, TRADIŢIE

Naţiune înseamnă etimologic urmaşii, descendenţii unei Familii. Naţiunea e Familia în mare, în deplina sa dezvoltare. Familia e Naţiunea în germene.

Copilul primeşte de la mamă hrana şi îngrijirea necesare dezvoltării sale psihice şi fizice. Tot mama îi cultivă copilului facultăţile intelectuale şi morale. Pentru a ajunge la sufletul copilului său mama se foloseşte de cuvânt. Limbajul, vorbirea se dezvoltă în Familie prin intermediul mamei. Copilul va vorbi limba mamei şi-o va transmite urmaşilor săi. Limba vorbită de o Naţiune e absolut necesară apărării unităţii şi existenţei ei.

Copilul creşte, limba i se dezleagă şi inteligeţa i se dezvoltă. În inima sa sentimentele, pasiunile se agită. O lume mai mare decât cea pe care a cunoscut-o în Familie i se dezvăluie. Pentru a intra în această lume copilul are nevoie de un sprijin moral ferm. Cuvântul nu e prin el însuşi înţelepciune. Gândurile, pasiunile îl vor antrena când într-o parte, când în alta. Inteligenţa sa, lăsată în voia ei, poate deveni jucăria pasiunilor sale. Ceea ce susţine inteligenţa sunt principiile. Cel care-i va insufla copilului aceste pricipii care vor face din el un om cinstit, un bun cetăţean, un bun creştin e tatăl. Nevoii pe care o are copilul de a crede tatăl îi răspunde cu puterea de a afirma. Astfel credinţa se naşte în sufletul copilului. Credinţa, Religia strămoşilor contribuie decisiv la apărărea unităţii şi existenţei unei Naţiuni.

Copilul plecând din Familie nu duce cu el doar limba maternă, principiile şi credinţa tatălui său. El a crescut împreună cu fraţii şi surorile sale, între ei s-au stabilit relaţii care nu vor dispare când fiecare va merge la casa lui. Aceste relaţii, aceste obiceiuri dobândite sub privirea şi îndrumarea părinţilor vor deveni dezvoltându-se tradiţie. Tradiţiile, obiceiurile ajută enorm la apărarea unităţii şi existenţei unei Naţiuni.

O Naţiune poate fi unitară şi poate exista dacă vorbeşte aceeaşi limbă, dacă are aceeaşi religie şi dacă îşi păstrează tradiţiile şi obiceiurile. Vorbim toţi limba română, suntem în proporţie de 90% creştin ortodocşi, ne-am păstrat tradiţiile şi oboceiurile. Avem aşadar toate motive să privim viitorul cu încredere.

Mareş Răzvan
  citeaza   raspunde

SUNTEM CE-AM FOST, VOM FI CE SUNTEM!

O voce puternică răzbate prin negura vremilor până la noi. E vocea Ţării. Ea răsună blândă ca o doină, sonoră ca un dangăt de clopot, melodioasă ca un tril de privighetoare. Regăsim în această voce simplitatea austeră a credinței noastre creştin ortodoxe, frumusețea limbii pe care o vorbim, forţa pământului nostru în care ne-am cufundat adânc rădăcinile.

Deşi ne-am format ca Popor acum două mii de ani, trecerea timpului nu ne-a schimbat prea mult. Ne-am păstrat credința, obiceiurile şi graiul. În piepturi ne bate inima vitează, veselă şi omenoasă a înaintașilor. Aici, pe pământul nostru, Religia noastră, limba română, virtuțile şi chiar slăbiciunile noastre sunt sacre şi intangibile.

Au trecut peste noi sumedenie de seminții trufașe şi cum au venit aşa s-au dus. Noi am rezistat şi nu ne-am clintit din loc. Suntem un Neam care nu va învăţa niciodată să moară.

Să ne slujim Ţara şi să trăim ca înaintașii noștri pentru a ne supune poruncii nerostite venite din veac care ne îndeamnă să rămânem ce am fost. Nimic din ce înseamnă suflet românesc nu trebuie să se schimbe.

Pârvu Ana Maria
  citeaza   raspunde

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (18)

SOCIETATEA

Bunăvoința – Politețea

-I-

Bunăvoința dă bunătății farmecul aparte pe care-l dă parfumul florilor. Bunătatea e uneori energică, aspră şi intransigentă. Bunăvoința e întotdeauna blândă, cordială şi dispusă să judece favorabil oamenii. Felul cum ne apar toate depinde de cum le privim. Bunicul meu, unul dintre inșii cei mai binevoitori din câți am cunoscut, obișnuia să spună cu o ironie blajină: „Când vorbesc cu chiorii, mă uit la ei din profil. Așa le văd doar ochiul teafăr.”

Bunăvoința ţine de acea condescendență dată de experiența de viaţă. Persoanele superioare sunt în general binevoitoare, pentru că au prea multă minte pentru a se înjosi cu meschinării. Pe tineri viaţa nu i-a învățat încă îngăduința. Multe fete exagerează defectele altora. Vanitatea intervine aici şi se fac comparații doar în propriul avantaj. Haine sau comportamente ridicole pot condamna pe cineva irevocabil în ciuda calităților sale.

Bunăvoința arătată numai celor dragi nu e în realitate bunăvoință. Adevărata bunăvoință e ca Soarele care-i luminează la fel pe toţi.

-II-

Ajutorul însoțit de critici e greu de acceptat. Ajutorul însoțit de bunăvoință e primit cu bucurie. Arta de a dărui e prin urmare obligatoriu de dobândit. Dorinţa de a nu leza pe nimeni, implicată de bunăvoință, face posibile faptele bune.

De regulă ne credem mai fragili, mai delicați, mai sensibili ca alţii. Nenorocirile noastre ne par colosale şi ne rezervăm mila doar pentru noi. Să încercăm să fim obiectivi, pentru că altfel nu vom putea să ne ajutăm semenii.

-III-

Cine nu vede niciodată calitățile oamenilor sau lucrurilor e meschin. Urâtul şi răul există, dar binele şi frumosul există de asemenea. De ce să le ignorăm? Nicio ființă nu e atât de puţin dotată încât să nu aibă vreo calitate ascunsă. Iată ce e necesar să descoperim. Dacă mai găsim şi acel punct unde simpatiile se întâlnesc, dacă punem totul în valoare, vom creşte suma binelui existent.

Dimpotrivă reaua-voinţă, bătaia de joc fac un rău disproporționat în raport cu importanța lor. Ironizarea unei infirmități sau a unui defect poate afecta sau ruina o întreagă viaţă. Prin bășcălie au fost distruse reputații, prietenii. Nimic mai supărător ca batjocura.

-IV-

Bunăvoința ne e folositoare. Pe lângă faptul că ne face îndrăgiți, ea ne înalță sufletul şi-l ajută să aprecieze mai bine lucrurile. George Eliot ilustrează frumos cele de mai sus când spune: „Cine are fire dispreţuitoare şi dezaprobatoare e ca pumnul. Poate da lovituri, dar nu poate primi sau păstra nimic prețios.” – E incontestabil că o persoană răuvoitoare îşi face rău în primul rând ei însăși.

Bunăvoința ne dă totodată o seninătate ce ne permite să înţelegem ideile mari şi frumoase. Să aruncăm mereu în drumul nostru semințele bunăvoinței şi simpatiei! Fără îndoială că se vor pierde multe dintre ele, dar dacă una singură va încolți, ea ne va bucura ochii și inima.

-V-

Politețea e intim legată de bunăvoință. Să fii politicos a devenit contrar uzanțelor din prezent, deşi în trecut politețea dădea farmec vieții sociale. Pe atunci relațiile dintre oameni erau de neconceput fără finețe, măsură, discernământ, bun gust şi educație perfectă. Politețea provine din respect. Altădată era recunoscută superioritatea de vârstă şi de rang, ceea ce genera stimă. Între egali exista o amabilitate studiată poate, dar care acționa ca lubrifiantul în angrenaje. În epoca noastră decadentă şi libertină, politețea a ajuns în dizgrație.

Ar fi o greșeală să clasăm blândețea şi farmecul manierelor, arta de a fi amabil printre calitățile secundare de care ne putem lipsi. Să deosebim însă ce e virtute de ce e aparență, ceremonial. Acest ultim fel de politețe e curtoazie şi o întâlnim la toate Națiunile cu diferențe ce țin de manifestările exterioare. Minuțioasa etichetă asiatică e superioară etichetei noastre prin unele aspecte şi nu ar fi rău ca în școlile de la noi să existe cursuri de politețe ca în Japonia.

-VI-

Cuvântul politețe vine de la „a poliza”, „a șlefui” şi înseamnă în sens moral a netezi asperitățile, a da suprafeței acel lustru, acea finisare care înnobilează materialele prețioase. Diamantul arată mai bine când e prelucrat. La fel şi marile calități umane. Ele ar pierde mult, dacă ar avea un aspect exterior aspru şi grosolan.

Unii spun că politețea e un fel de minciună, de fățărnicie, fiindcă nu e expresia unor sentimente reale. Afirmațiile lor sunt consecinţa revoltei împotriva așa-zisei ipocrizii sociale. Putem fi însă și politicoși, și sinceri. Cum? Străduindu-ne să gândim ce politețea ne determină să spunem şi să facem, manifestând realmente simpatie pentru bucuriile şi necazurile altora, complimentând şi felicitând onest. Politețea înlesnește raporturile sociale, schimburile de idei şi după cum se vede e mincinoasă doar dacă vrem.

Opiniile ni le putem susține la fel de bine pașnic, cu moderație, lăsându-le uneori ghicite prin tăcere care e tot o formă de politețe. Această știință e ştiinţa vieții în comun. Politețea, arta menajării aproapelui sunt indispensabile femeilor în raporturile lor cu societatea şi mai ales în rolul lor de stăpâne ale casei. Când citim biografiile doamnelor ilustre din trecut aflăm că ele erau de o politețea desăvârșită știind să pună pe fiecare într-o lumină favorabilă.

-VII-

O femeie va fi amabilă, politicoasă de fiecare dată când se va gândi mai mult la ceilalţi decât la ea. Politețea ne place tuturor. Teoretic ar trebui să fim întotdeauna la fel de cuviincioși cu toată lumea și în orice împrejurare, chiar când suntem insultați.

Impolitețea e cauzată de egoism, de nedreptate şi de vanitate. Mojicia faţă de cei mai mici în rang ca noi merită îndeosebi blamul. Tratându-i cu aroganță pe cei care ne sunt inferiori ierarhic sau social îi umilim în mod laș fiindcă nu pot riposta şi-i facem să ne urască.

-VIII-

Politețea e importantă pentru că suntem judecați după comportament. Lipsa timpului nu le permite semenilor noștri să afle ce calități avem. Tot ce ei ne cer e amabilitate şi respectarea uzanțelor. O atitudine curtenitoare ne va ajuta să fim bine văzuți şi ne va aduce avantaje importante. Din acest punct de vedere, neglijata politețe ne poate asigura succesul. O prietenă de-a mea alergică la gătit a obţinut fără intenţie o slujbă bună doar pentru că la o agapă a ascultat cu interes, cu răbdare o necunoscută între două vârste care i-a povestit timp de trei ore cum se prepară tot felul de ciorbe. Doamna pasionată de fierturi acre face parte din conducerea unei mari companii.

Să nu ezităm să purtăm dezinteresat discuții despre subiecte plictisitoare cu persoane preocupate de ele. E o dovadă de bunătate. În plus vom fi vorbiți de bine şi vom avea satisfacția că suntem apreciați pe merit.

Popescu Angela
  citeaza   raspunde

FORŢĂ, MORALITATE, RELIGIE

Zilele trecute mă uitam într-un ziar din străinătate la o hartă demografică a României şi constatam cu durere că zonele unde decesele sunt mai multe ca nașterile sunt înspăimântător de multe. În articolul care însoțea harta se afirma între altele că: „ E vital ca românii să fie mai prolifici, altfel România ar putea dispare spre sfârșitul secolului al XXI-lea.”

Cazul Ţării noastre rezultă din acțiunea unor legi cu caracter universal ce s-ar putea formula astfel: „Scopul unei comunităţi e păstrarea populației şi prosperitatea ei. Semnul cel mai sigur că o comunitate prosperă e creşterea numărului membrilor ei. Guvernarea sub care numărul cetățenilor creşte, fără naturalizări sau colonizări de străini, e negreșit cea mai bună. Cea sub care un Popor scade şi piere e cea mai rea.” Din cele de mai sus reiese că în ultimii douăzeci şi șase de ani nu am fost conduși bine.

Nu vorbesc aici de cei care ne-au administrat Ţara, ci de ideile care domnesc în suflete. Aceste idei sunt concepțiile noastre despre viaţă şi fericire. Or, astăzi, în România, cea mai intimă concepție despre fericire, cea care ne-a fost inoculată cu răbdare şi savant, e falsă.

Aici intră în joc teribila afirmație din Scriptură care nu vizează doar persoanele: „Plata pentru păcat e moartea.” România a păcătuit în duh şi e pe cale să moară în trup. Să moară?! Da! Ce altceva e depopularea, dacă nu moartea unei Naţiuni?

Dar, se va spune, România piere mai puţin din rătăcire decât din descurajare. E adevărat. Ce ne lipsește e elanul vital. Acolo unde nu e nicio viziune Poporul piere... României i s-a luat istoria şi e pe cale să i se ia Religia, a rămas adică fără rădăcini şi va rămâne fără o concepție despre Cer. Cum să nu sufere? Cum să supraviețuiască?

Trăim din admirație, speranță şi iubire. Or acum românii sunt învățați dispreţul în locul admirației, disperarea în locul speranţei, ura în locul iubirii. Să-i redăm României iubirea şi mândria pentru trecutul ei, s-o lăsăm să creadă în Dumnezeu, s-o lăsăm să spere! Altfel nu-şi va mai recăpăta credința în destinul său.

Sunt trei condiţii fundamentale pentru salvarea Popoarelor şi indivizilor:
1. Să fii puternic;
2. Să fii moral pentru că altfel nu poţi fi puternic;
3. Să fii religios pentru că altfel nu poţi fi moral.
Reiau:
1. Condiţia salvării noastre e forţa.
Nebuni cei ce cred că putem fi puternici fără o natalitate bună.
2. Forţa depinde de moralitate.
De două ori nebuni cei care consideră că scopul vieții e plăcerea.
3. Moralitatea depinde de Religie.
De trei ori nebuni cei care se mândresc că sunt atei.

Forţă, moralitate, Religie! Iată în trei cuvinte rezumate învățăturile profeților din Biblie. Fie ca în furtunile internaționale din prezent acest far să lumineze mereu la orizont pentru salvarea României şi a celorlalte Popoare împinse pe calea pierzaniei.

Mareș Răzvan
  citeaza   raspunde

Raspunde Varianta pentru tiparire   
Mergi la: