ghid pentru o viaƣă ßmplinită
Info
x
info
 
 


Info
x
info
 
 

MARTIRII LUI EROS, partea întâi, cap.1

« Inapoi la blog | Toate blogurile | Toate posturile din 19 August 2010 | Trimite prin Y!M

Blogurile Garbo

Tipuri de cazi de baie in...
la 3 Aprilie 2019, 18:28
Concediul meu de vara
pianina la 2 August 2018, 17:58
Cum sa alegi un fotograf...
garbo_492045 la 31 Iulie 2018, 17:03
Ceai de slabit si...
EleonorRosu la 9 Mai 2018, 18:34
Multe restaurante italiene...
garbo_487470 la 12 Aprilie 2018, 14:44
Ai nevoie de un spatiu...
garbo_405905 la 12 Aprilie 2018, 13:19
Why Choose Cotton Bedding?
garbo_487057 la 6 Aprilie 2018, 13:28
Primavara
Ecoul la 3 Aprilie 2018, 22:11
parfumurile, obsesia...
c_mikka la 17 Martie 2018, 11:55

MARTIRII LUI EROS, partea întâi, cap.1

 

MARTIRII LUI EROS

Prima parte

1.

Eminescu veni de la Universitate cu capul ticsit de filozofie, voia să se odihnească, să se închidă în cameră și să zacă câteva zile; îl obosise totul-totul în această zi de sfârșit de iarnă capricioasă. Gazda, mam’zel Greta, femeia cea scundă și nesuferită, bătea la ușă de câteva ori și, deși nu-i răspundea nimeni, intra ușor, ca nu cumva să-l trezească pe domnul student care se odihnea sau citea; privea prin cameră să-l vadă și apoi se apropia de el tip-til ca nu cumva să-l deranjeze, șoptindu-i usor: -E voie, domnule Eminescu? Răspunsul poetului nu venea din prima clipă, adesea femeia îi repeta întrebarea și rămânea în spatele lui minute în șir, așteptănd încuviințarea. -Pot să mătur, domnule Eminescu? Acum, contrar obiceiului, imediat ce intră, se repezi la el ,fără unealta ei zilnică, lăsân pe ușă un gol mare de aer rece, parfumat, și-l zgâlțâi de câteva ori: -Domnule Eminescu, domnule Eminescu… Mihai, buimac, nu deschise ochii bine, că femeia începu să-i turuie: -…v-a căutat o doamnă, era o femeie distinsă, nu ca fetele astea cu care vă zbenguiți voi, studenții… -Ce domnă?- sări Eminescu- intrigat că-l trezise din somnul lui adânc. -O doamnă tânără, desenă ea cu mâna prin aer chipul femeii, zicea că e din Iași, din Moldavia dumitale… -Din Iași? Cine să mă caute pe mine din Iași? Îți arde de glume mam’zel Gretta! Eu n-am pe nimeni în Iași care să mă caute la ora asta! -Ai, n-ai, doamna așa mi-a spus, că-i din Iași și că s-o așteptați diseară la opt când va reveni. Dar asta înseamnă ca să ma apuc eu de șmotru că la dumneata în camera parcă-i galantar, ai întins cărțile si foileastea cu furca prin toată casa. -Stii ce, dacă vine să-i spui că nu-s acasă! -Nu zău?- puse femeia amândouă mâinile în șolduri- faci mofturi, domnule Eminescu, eu să fiu în locul dumitale aș tace chitic, Să-ți cadă o damă pruna pe colac și să faci mofturi… Asemenea marfă nu-i de toată ziua, îi făcu femeia cu ochiul, cum să-i spun eu că băiatul nu-i acasă când m-a rugat atât de frumos… Și mam’zel Gretta trânti ușa, lăsându-l pe Eminescu cu ochii după hârtiile care-și luaseră zborul de pe masă și se împrăștiaseră peste tot. Poetul făcu inventarul tuturor damelor pe care le cunoștea și nu-și aminti de vreo damă din Iași. ,,O damă din Iași? …tui nemu nevoii, de dame stau eu acum, când examenele-mi bat la ușă?” Doar rărise vizitele artistei de la Burgtheater ca să se apuce de învătătură. Nu trebuia să-i arate bătrânului, care-l culesese de pe drumuri și-l adusese aici, și mai ales domnului Maiorescu, ca este în stare să ia și el o patalama la mână. Acum se apucase cu râvnă de treabă, citea zile si nopti în pat, cu hârtie si creion în mână și făcea însemnări. În răstimpuri mintea-i fugea aiurea, răscolea prin terfeloagele lui, își nota câte un vers sau câte o rimă, prinse din zbor, le sucea, le potrivea și nu se lăsa până nu-i veneau lui la socoteală. În astfel de clipe, își trăgea spirtiera lână el, o aprindea și-și pregătea o cafea tare, aprindea o țigară, se-așeza turcește în mijlocul camerei și îsi sorbea cafeua în liniște. Cărțile și caietele se răspândeau prin toată casa, patul rămânea zile întregi cu așternuturile neridicate, fumul gros de țigară umplea camera și aerul începea să lâncezească în mirosuri închise. Adesea uita de zi și noapte, prelungindu-și lecturile până cădea istovit, făcea totul grăbit, cu o febră diabolică, de parcă i-ar fi scăpat clipele printre degete, mqnat de un instinct propriu, maniacal. Se sculă de pe pat, privi camera, dezordinea era întradevăr universală și n-avea chef de oaspeți. Dar dacă era vreo rudă de-a lui, trimisă de familie cu vreun răvași sau cu ceva pițule? Privi pe fereastră, lumina primăverii inundase parcă orașul, pomii înmuguriseră, păsărelele vesele ciripeau prin castanii cei bătrâni din fața casei. Pentru a o lăsa pe Mam’zel Gretta să facă curățenie, Mihai hotărâ să dea o fugă prin oraș. Mergând pe stradă, îi veni în minte primele lui amintiri despre Viena, când venise să se înscrie la Universitate. Coborâse zgribulit scările Universității și plecase spre proaspăta gazdă din Alsergrund, vizitase amfiteatrele, sălile de curs, bibliotecile, asistase și la un curs de metafizică aristotelica cu profesorul Theodor Vogt și era entuziasmat. Încă îi mai stăruia în cap întrebarea secretarului: ,,Denumirea școlii în care studentul urmase ultimul trimestru?” ,,Școală particulară în București!” ,,Sunteți cumva neamț?” ,,Nu, domnule, sunt român, am certificatul de calicie-n buzunar!” Și dând să scoata legitimația, îi căzură jos fotografiile făcute proaspăt la Praga. Le adună de pe jos și le privi, râse când o văzu pe Aglăița stând țeapănă lângă maică-sa, cu rochia ei până-n pământ, ca o statuie. Îl privi și pe Gheorghieș care stătea lângă feciorașul lui drag, Matei, cu figura lui de cântăreț de operetă. ,,Ești mulțumit, tată, înghegă el un dialod imaginar cu bătrânul, acum dormi bine că-l știi pe Mihai student!” Gheorghieș devenise tandru, el cu figura lui închisă, posacă, când o luase pe Ralu de braț în Piața Sfântului Viaceslav: ,,Hai, dragă, să facem si noi o fotografie la Jan că nu se știe zilele omului…” ,, Dacă zici tu…”, îi răspunsese Raluca cu ochii pe Mihai… Dulcea lui mamă… îmbătrânise… Acum i se făcuse dor de Ipotești… Trezit din acest excurs în trecut de un strigăt cunoscut, Mihai tresări și se uită în urmă. -Emineee! ,,Ăsta e pur și simplu vită-ncălțată, de unde vine el acum?” -Trăiască națiaaaa!- strigă tânărul cu un entuziasm fără margini. -Sus cu eaaa!- îi răspunse poetul. Era Theodor Ștefanelli, prietenu lui, cu care nu se mai văzuse pe la cursuri de luni de zile. -Crailiceală de zile mari, Emine, am primit pițule de-acasă și m-am distrat cu Maria! -Si mie de ce nu mi-ai spus? -Păi mai aveai tu urechi pentru mine? Îți băgaseră ăia gărgăunii filozofiei în cap… Rămăsesei cu gura căscată la Sigismund Barakh Rappaport și la uscatul acela de Zimmerman care-ți cântau despre Schopenhauer al tău. O luară pe Marokanergrasse și se treziră la ,,Zu den Tauben”. -Intrăm să bem ceva, are băiatul bani!- îl invita Ștefanelli. În ușă îi întâmpină tata Will care-i salută ceremonios și-i invită la masă. -Friptură și vinul casei!- comandă Ștefanelli. -Lacrima Cristi!- preciză Eminescu. Câtva timp tăcură, mâncară și băură. Mihai privi pe geam. Se lăsase seara, razele soarelui încă mai agonizau, dar roata astrală trecuse undeva peste dealurile din apropiere. Viena căpătase culori de opal, orașul înviase, tinerii se plimbau pe străzi, seara se lăsase cu miros lăcrimioare, trasurile treceau în sus și-n jos… -Se-apropie opt, Fane, eu trebuie să plec! -De ce, domnule?- îl întrebă Ștefanelli. M-așteapta o damă de la Iasi! -Și cine-i dama? -Pai acesta e misterul, papugiule, că nici eu nu știu!Am plecat, traiasca națiaaa! -Sus cu eaaa!- rămase Ștefanelli cu paharul ridicat, urmându-l cu privirea pe fugarul care-o zbughise pe ușă. ………………….. Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simțul ei prusac, făcuse o curățenie de zile mari, măturase, ștersese praful, îi ordonase cărțile si manuscrisele pe masă. -O fi camenră de burlac, se lăuda femeia, dar trebuie să arate civilizat, căci duduia care te vizitează, de mine râde, nu de dumneata! Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu și lui ordinea, numai că-i amestecase cărțile și caietele, fără să-l întrebe. Vinul îl muiase și-l prinsese oboseala, voia să se odihnească un pic până vine duduia și se trânti pe marginea patului. Adormi repede cu chipul unei foste prietene sub pleoape. Visă că era cu Eliza la plimbare prin pădurea Grizlingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca Electra, lume multă, tineri studenți și fete din oraș care priveau cu sufletul la gură desfășurarea piesei. Eroina,în toată măreția ei, își depăna diatribele față de mama ei, Clitemnesta, în lamentările corului. Coriștii erau îmbrăcați în pelerine negre, se plimbau cu mari torțe în mână și declamau tragicele lor previziuni… Apoi în vis se schimbă planurile. Electra era Eliza, fugise de lânga poet și-și striga cu disperare iubitul, pe un oarecare Walter. Era îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic, formele marmoreene ale corpului se ghiceu prin faldurile rochiei… Fata îngenunchiase între coriști și cânta un cântec de jale… Ce voce, ce gratie, ce talent de declamatie pe fondul unei muzici de Chopin! Poetul îngenunchiase în fața ei și o ruga să-l asculte…Aici firul visului se întrerupe de glasul pițigăiat al lui mam’zel Gretta, disperată de indolența poetului care dormea în loc să-și aștepte oaspetele. -Domnule Eminescu, dumnata dormi și duduia ă sosit! -Care duduie?-se trezi el buimac din visul lui. -Duduia de la Iasi! Își aminti întradevăr de ora opt și se sculă repede, frecându-se la ochi. N-apucă să deschidă ochii bine că ușa se crăpă și în cameră intră o tânără femeie frumoasă, parcă ruptă din visele lui. -Vaiii, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ți-ă spus gazda că te-am căutat! Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, și o femeie straniu de frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea o fața șatenă, părul blond, rebel, cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte și pe lobii urechilor; gura mică, senzuală,, cu obrajii proieminenți îmbujorați, ochi mari, albaștri, de un albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau… Pe spate purta o mantie albastră care o aureola și-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfa… Unde mai văzuse el această ființă? Unde i se mai arătase lui acest chip de femeie? Poate-n visele lui, în bolnavele lui vise, pline de închipuiri… Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Iași și dăduse și pe la prietenul său, Miron Pompiliu, care-l luase într-o vizita la rectorul universității, Stefan Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: ,,Dumnealui e student la Viena, autorul ,,Venerei si Madonei”, fostul elev al lui Pumnul!” Acolo văzuse el pentru prima dată acest chip de înger, cântala pian în hol,,Patimile după Ioan” de Bach. ,,Cine este duduia?” –întrebase poetul curios pe Miron. ,,Soția rectorului…”- îi făcuse Miron șmecherește cu ochiul și tăcuseră. A doua oara o zărise la Putna cu ocazia serbării lui Ștefan cel Sfânt. Își amintea ca azi: de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața Mânăstirii, se încinsese o hora mare în care se prinseseră fete și flacăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag și până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele Mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul, Ștefam Micle; acum o recunoscu, era îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucuraș care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu. Pentru moment Eminescu nu știu ce să facă și ce să creadă, era parcă continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea mâinile sau femeia de gheață, acea Ondină din întunecatul Nord și de ce nu Venera coborâtă din pânzele lui Rafael pe care-o cântase în ultima poezie. Eminescu i-a luat mâna în mâna lui, i-a ridicat-o și i-a sărutat vârful degetelor: - Veronica Micle!- s-a recomandat ea scurt și i-a zâmbit. Acum bănuiala devenise certitudine, era ea, cea de atunci, figura care-i populase gândurile în împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea visatăde e, care-i mângâiase capul lui bolnav atunci când îl duruse, ființa cântată în ,,Venere și Madonă” Fără să-și desprindă mâna din mâna ei, cu o tandrețe deosebită, se recomandă: -Mihai Eminescu! Și după câteva clipe reluă: -…scuzați-mi nepolitețețea, doamnă, dar nu știu cu ce să încep…mă aflu sub emoțiile unui miracol, vă rog să luați loc… Îi prinse mantoul și-l agăță în cuier, Veronica îi zâmbi și-i șopt, după ce făcu un ocol cu privirea prin camerăi: -Așa mi te închipuiam, un faun singuratic! Voce de catifea, tremolată, clopoțel de bronz, dulci cuvinte cântate. -… ți-am citit ,,Veneră și Madonă” și-am rămas cu nostalgia după absolut, Iașul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore în sir despre tine, Jaques mi-a întregit portretul tău și, să fiu sinceră, i-am furat fotografia pe care i-o făcusei cadou și-o țin sub pernă ca fetele de la pension talismanul vieții lor… Și știi de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule Eminescu! Și acum am vrut să te cunosc personal… -Eu sunt doamnă în carne si oase! Dar nu merit atâtea laude… După o pauză: vorbiți-mi mai bine despre Iașul nostru, despre Miron, despre Jaques, despre ,,Junimea”…Tare mi-i dor de ei… -Iașul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la București, e monoton și pustiu. Doar întâlnirile Junimii și seratele mele ne mai încălzesc inimile. La ultima întâlnire s-ă vorbit mult despre dumneata, ai talent, ești invidiat… -Mulțumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns. La baza brumei de talent care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică: poezia e șlefuire până la luciri celeste… -Știu că ai dreptate. Mi-am încercat și eu condeiul în ale poeziei, dar… Veronica nu mai continuă, își aduse aminte pentru ce venise și-i zise stingheră: -Ne-am luat cu vorba și nu ți-am spus scopul vizitei mele. De fapt Miron, auzind că vin la Viena, mi-a dat sugestia. Am venit aici să consult niște doctori și Miron mi-a zis: ,, Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul degeaba.” Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici, să cunosc orașul, să vizitez muzeele, teatrul, concertele, parcurile și tot ce are Viena frumos… Propunerea căzuse direct, fără ocolișuri, și Mihai nu ezită să-i răspundă: -Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastra! -Pardon, ardeleancă… Dacă-i așa cum o să las eu o frumoasă ardeleancă singură în inima Imperiului Cezaro-Crăiesc? Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva… -Pe mine n-are cine să mă mai fure!- mai avu ea timp să răspundă, după care intră voluminoasa mam’zel Greta cu o tavă în mână pe care era samovarul cu cafea; se învolănase și se înzorzonase să pară șiea o doamnă ă Vienei și mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student. -Da’ frumoasă mai e duduița, își legăna ea șoldurile doldora de volane cu ochii pe Veronica, vă rugăm să serviți o cafea, după atâta drum, îi invită ea, punând samovarul cu cele două ceșcuțe pe masă și făcându-se nevăzută. Se lăsă apoi tăcerea cafelei; grația gesturilor cu care Veronica iși bea cafeaua păru pentru Eminescu ruptă dintr-un studiu de balet. Cu mânuțele ei fine, sorbea din cafea cu o eleganță rar întâlnită. Stingherită, Veronica deschise vorba: -N-aș vrea să vă fiu o povară tocmai acum în preajma examenelor… -O dulce povară, da, doamnă… Privi prin cameră și puse ochii pe un maldăr de cărți: -Dumneta trăiești aici în lumea cărților, nu mai ai timp si de lumea muritorilor de rând… -Timpul, când e vorba de doamna Micle, nu mai contează… Cu ce ocazie pe la Viena?-îi puse Eminescu întrebarea. -Am venit sa consult niște doctori. -Stați mult? -Depinde de tratament, poate o luna, doua… Viena e mare, doamna. Într-o luna de-abia îi simtiti pulsul… Și câteva luni sunt putine… Pentru a pătrunde în tainele orașului îți trebuie ani… Stingherită, Veronica se ridică să plece, întârziase prea mult și o aștepta soțul la Pensiunea Lowenbach. -Eu mă grăbesc să plec, mă așteaptă soțul… doamna Lowenbach mi-a spus că sunteți vechi cunoștințe de când ați stat în gazdă la ea. Așa că puteti să-mi întoarceți o vizită… -Cu mare plăcere, doamnă… Ieșiră afară. Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea ă nopții, plutea parcă prin aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor, Dunărea albastră, al lui Straus, adus de curenții marelui fluviu care-și spărgea valurile de malul din apropiere; luna cu nămeții ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile copacilor, proaspăt înfrunziti, urcând pe cărările de mătase ale cerului. Câtva timp merseră alâturi în tăcere, fiecare cu gândurile lui… Și câte gânduri nu venisera nechemate peste sufletele lor. Numai mâinile li se împreunaseră discret, transmițând unul altuia acea căldură ce ți-o dau fiorii primei mari dragoste. La despărțire Eminescu îi sărută mâna. Atingerea mâinii ei îi arseră buzele; când venise mâinile ei erau ca gheața, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau. Iar el la despărțire simti acel fior pe care-l ai după ce te vizitează ielele, noaptea, prin poienele blestemate din pădure. -Noapte bună, domnule Eminescu! -Noapte bună, doamnă! ,, Te sărut pământ al primăverii, noapte a vieții mele care mi-ai adus idolul mult visat… Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac, plouă cu îngeri… Se aude muzica astrelor în mari depărtări, cad și se ridică luceferi, horesc ielele în poieni de vis, greierii țârâiesc încet… Fericirea în această seară a venit sub nume de floare și ea se numește Veronica…” Ion Ionescu-Bucovu joi, 19 august 2010

 
Joi, 19 August 2010, 16:55

« Inapoi la blog | Toate blogurile | Trimite prin Y!M


Voteaza
*****1 vot
 

Raporteaza continut neadecvat
dreamer a scris pe 19 August 2010, 21:39
multumesc,nu pot sa spun mai mult

garbo111820 a scris pe 20 August 2010, 00:40
TRIMITI SI URMATORUL CAPITOL TE ROG DIN ISTORIA CU VERONICA? S

Postare comentariu
Adauga un comentariu