Vedem clipa in care am invatat pentru prima oara sa spunem te iubesc, simtim prima caldura sufleteasca in bratele mamei, zambim la chipurile dragi ale unor prieteni buni pe care acum i-am pierdut, plangem cand ne gandim la cata iubire ne-a fost dat sa traim si apoi sortiti sa o pierdem.

Batai de clopote si miros de crizanteme pe strada proaspat binecuvantata cu o ploaie marunta, pura si perfida ca o lacrima amara ce se prelinge pe un obraz ridat de prea multe suferinte. Urmele pasilor nostri raman undeva in noroi si ciment, forme marunte ce se sterg intr-o clipita de stropii mari de ploaie si nesatui de a inghiti orice urma de amintire. Si totusi continuam sa mergem, undeva, inainte, spre o destinatie nevazuta inca, nestiuta nici de vreo urma a mintii noastre, dar simtita din toti porii de sufletul dornic de implinire. Durerea e inca surda, amestecata cu o singuratate ce parca ne face bine... doar noi cu gandurile noastre... in acele momente in care ne mentinem pe linia de plutire, gasim undeva speranta si vointa de a merge mai departe.

Dar dintr-o data ne gandim ca totusi ar trebui sa mai scurtam drumul si ne trezim inconjurati de oameni, ca noi, cu aceleasi fete brazdate de vreme, cu aceleasi suflete mahnite de drame. Strada e tot mohorata, stropii de ploaie la fel de stranii, dar insotiti de gandurile, sperantele si visurile tuturor. Si acum avem curajul de a ne intoarce pentru o clipa inapoi ... sa ne privim trecutul si aproape ca amortim la sentimentul ca noi, asa cum nu credeam vreodata, am putut uita.

Vedem clipa in care am invatat pentru prima oara sa spunem “te iubesc”, simtim prima caldura sufleteasca in bratele mamei, zambim la chipurile dragi ale unor prieteni buni pe care acum i-am pierdut, plangem cand ne gandim la cata iubire ne-a fost dat sa traim si apoi sortiti sa o pierdem. Vedem chipuri, imagini, dar mai ales oameni care ne-au ajutat ca acum sa fim aici, pe drumul cel drept, si nu intelegem cum viata ne-a putut perverti atat de mult incat uneori, chiar si pentru o secunda,uitam ca ei au existat in trecutul nostru.

Inchidem ochii si incercam din rasputeri sa le mai vedem chipurile, sa le mai simtim bunatatea si speram ca noi, muritori dar cu acel gram de scanteie divina, vom reusi sa intoarcem timpul doar pentru un moment. Deschidem ochii insa si vedem aceeasi strada pustie, goala si totusi atat de intunecata ce nu ne poate readuce tot ce am trait odata. Doar vantul si freamatul multimii ne reamintesc faptul ca pentru un motiv pe care nu il cunoastem inca noi suntem aici, iar ei acolo, noi am fost muritori, iar ei stele pe cer. Si cum ei ne-au calauzit pe noi ne vedem datori sa ne intoarcem si sa lasam pentru a mia oara trecutul in spate. Pe care juram ca nu il vom uita nicidoata, dar pe care incepem sa il ingropam cu fiecare pas pe care il facem in fata.


Vizionare placuta

Iti plac articolele Garbo?
Sigur o sa iti placa si pagina noastra de Facebook :)
Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Sunt chiar si cand nu sunt....