La inceput, nu intelegeam de ce. Nu intelegeam de ce patul trebuie sa fie atat de gol, de ce camera atat de amenintatoare, de ce viitorul atat de pustiu, de ce ochii mei cei mai iubiti atat de rai, de ce vinovatia mai grea ca inima, de ce noaptea mai intunecata ca iadul, dar stiam ca asta o sa fie viata mea o perioada de timp de acum incolo. Nu intelegeam cum as putea eu sa merg mai departe. Fara el. Nu am aflat decat ca trebuie. Fara sa am un incotro.

La inceput, nu intelegeam de ce. De ce nimeni nu poate sa-mi ia durerea cu mana, de ce nu pot sa-l mai aud de departe, de ce temerile imi ard, dar nu se risipesc, de ce inima imi tace si gura imi vorbeste in prostie, de ce singura neghioaba care nu-i intelegea dialectul incalcit si fara sens eram chiar eu. Nu intelegeam de ce patul trebuie sa fie atat de gol, de ce camera atat de amenintatoare, de ce viitorul atat de pustiu, de ce ochii mei cei mai iubiti atat de rai, de ce vinovatia mai grea ca inima, de ce noaptea mai intunecata ca iadul, dar stiam ca asta o sa fie viata mea o perioada de timp de acum incolo. Nu intelegeam cum as putea eu sa merg mai departe. Fara el. Nu am aflat decat ca trebuie. Fara sa am un incotro.

Mi-a promis ca o sa-mi fie mai bine fara el. Nici la inceput si nici la sfarsit... nu imi era deloc mai bine. Ma loveam mereu de amintiri prin casa, ma impiedicam de sosete care nu mai existau si raspundeam cu ploi si lacrimi unor zambete si curcubee imaginare. Vedeam trupul familiar cum trage din tigara si mijeste incet ochii. Cand nervii se colorau si ajungeau in obraji, vedeam acelasi trup cum se lasa in hohote pe spate, incercand hoteste sa ma impace. Venea momentul cand vedeam ca de fapt el nu mai era acolo. Era momentul de realitate in care trupul se strangea la unison cu sufletul.

Imi era greu, insuportabil, ma chinuiam, imi simteam obrajii plesniti de vant, de foc si de gheata. Pe rand, ma treceau toate caldurile pamantului. Cu schimbul, ma luau toate frigurile aceluiasi pamant. La un moment dat ma temeam ca o sa ma transform in piatra. Nu-mi gaseam chip si inima si glas si putere sa ma exteriorizez.. "ACUM? Dar care-i rostul? Cum poti tu cand eu niciodata nu as fi putut?''

Strain de mine alfabetul parasirii. Nu intelegeam cum poate o stupida incapatanare si o ratacire de moment sa ma desparta de o fericire eterna. Nu vedeam eroismul lui, nici nu-i puteam citi buchiselile. Nu intelegeam de ce imi spune ca pleaca si de ce nu trebuie sa-l astept sa se intoarca. Nu intelegeam de ce el care m-a invatat iubirea nu mai are subit timp sa o cunoasca. Sau rabdare ca sa ma dezvete de ea. Nu ma imaginam intreaga fara partea mea de jumatate, nu ma imaginam dezradacinata, despuiata, ramasa cu atat de putin in mine, mintind o lume intreaga ca hainele mele de doliu imi vin bine. Dar asa m-am plimbat in lume. Asa mi-am plimbat durerea prin metrou, printre masini, printre colegii de birou, asa am depus-o in munca. Si imi era rusine de atata nenoroc si de faptul ca aripile se lipisera de pamant.


Vizionare placuta

Iti plac articolele Garbo?
Sigur o sa iti placa si pagina noastra de Facebook :)
Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Tot n-am inteles de ce....