Mi-au soptit ca niciun barbat nu are cum sa fie ultimul de pe pamant. Apoi... am fost salvata, m-au aruncat de unde nu plecasem de fapt niciodata. Din nou imi este cald si bine. Culorile imi sar in ochi mai vii si mai provocatoare ca niciodata, sperantele sunt atat de multe si dese ca aproape ma inec cu ele, viata e atat de frumoasa ca m-am facut frumoasa simultan cu ea. Da... astazi este ziua in care m-am reintors la mine. Este ziua in care am renascut eu. Este ziua in care cred din nou in iubire.

18 august 2008. E ziua in care a murit iubirea, ziua in care am plecat din zodia indragostitilor. E ziua lui azi care nu mai seamana deloc cu ziua lui ieri, ziua lui “altfel”. Este ziua in care am plecat fara sa vreau sa plec, ziua in care am vrut fara sa plec. Astazi am plecat din zodia celor care au gresit, a celor care au regretat, au iubit, au cazut, au gresit si au iubit odata si dintotdeauna. In aceasta zi am vazut cum arata iadul pictat in culorile iubirii. Unde am ajuns, unde ma aflu?.. Nu in locul in care am vrut, ci in locul in care m-a trimis cel mai iubit iubit al meu. Visez?... Pare atat de real incat trebuie sa fie real. Nu este real?... Inseamna ca visez.

Este frig si intuneric, e singuratate, deloc iubire. Si nu esti tu deloc. Si e nimic si totul pare atat de pustiu ca ma intreb daca o sa mai vad vreodata lumina si iubire. Daca o sa mai fii vreodata tu...

Sunt noi imagini din iadul iubirii, vechi senzatii din raiul fericirii. Putin mai incolo vad pete de culori. Nu-ti vad chipul, dar pana si aici simt prezenta ta. Negru intens amestecat cu alb murdar, verde pal presarat cu verde negru, albastru spalacit aruncat peste un albastru intens? De ce tu? De ce noi? De ce aceste culori, de ce noi, de ce tu? De ce eu? Am inteles fara sa mi se explice, mi s-a explicat fara sa inteleg.

Negrul intens este culoarea durerii mele si a visurilor facute praf si aruncate in nimic, albul murdar este visul de iubire care nu o sa mai fie niciodata pur, verdele pal imi aduce aminte cat de dor imi e de verdele crud, de trairile de pasiune, de clipe de intensitate, de daruire pana la uitare de sine. Verdele negru ma acuza de prostie si de sfidare a destinului, de uitare a iubirii si de dor de aducere aminte.

Albastrul intens oglindeste culoarea ochilor tai, albastrul spalacit imaginea marii pe care nu am vazut-o niciodata impreuna. Stiti cat de urat imi tipa ca nu mai cred in iubire? Stii de ce nu esti fericita in iubirea ta? Pentru ca nu mai cred in ea, i-as raspunde daca nu mi-ar fi atat de frica de raspunsul meu.

Apoi in campul meu vizual apare culoarea ta, culoarea iubirii tale. Apoi ma simt ca un mort viu, ma sperii ca de moarte ca tot omul viu si imi doresc din nou viata ca tot omul mort. Apoi renunt la tine ca sa devin eu, apoi clipele nu se mai transforma in drama, apoi urma trecutului nu se mai confunda cu a prezentului, lacrimile sunt visuri, visurile sunt culori si culorile sunt ascunse in ochii mei. Iar in ochii mei vorbeste viata. Iar acum... nu tip eu dupa iubire, iubirea striga dupa mine. Acum e timpul sa ma reintorc la viata. La mine... Sunt pregatita pentru uitare...


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Ziua in care a murit iubirea, ziua in care m-am nascut eu.