M-am nascut cu suflet de mama. Am simtit acest lucru cand am adus pe lume primul meu pacient copil si cand i-am auzit primul scrancet. Cand l-am luat in brate si i-am simtit respiratia slaba si intretaiata, am observat cum arata fericirea in ochii unei mame. Chipul ei istovit arata minunat. Eu m-am simtit minunat... un Dumnezeu mandru si arogant de creatia lui. Caci de mine si numai de mine a depins venirea unei vieti pe lume.

Inca astept si sper intr-un miracol ce nu poate sa devina vreodata realitate.

Nu mi-as dori sa ma prefac in stana de piatra fara sa fi simtit ce inseamna sa vibrezi de viata. Nu imi doresc copii altora, visez la copilul meu, al nostru. Visez ca nu stiu ce nume sa-i aleg. Ma gandesc cat de greu o sa-mi fie cand o sa creasca mare. O sa aiba caracterul dificil al meu? O sa reusesc sa ma apropii de sufletul sau? O sa fiu mama pe care si-a dorit-o?...

Nu-mi doresc sa fie o prelungire a mea sau a sotului meu. Imi doresc in schimb sa-i alerge prin vene acelasi sange care ne pune si noua sufletul in miscare. Promit sa-l iubesc neconditionat fara sa-i cer perfectiunea, fara incercari gresite de a-l shimba dupa chipul si asemanarea mea. Imi doresc enorm de mult sa aud, sa vad, sa ating, sa simt viata noua cum pulseaza nebuneste in pantece.

Inca vreau sa gasesc in mine sufletul de mama. Cum sa accept ca nu se poate?

Demiana R.


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Sa ai suflet de mama, sa nu poti fi mama.