Vântul de toamnă, cu răceala sa înțepătoare, pare a fi un mesager al unei schimbări inevitabile, aducând cu sine amintiri din vara trecută și promisiuni vagi ale iernii ce se apropie. În acest tumult al schimbării, toamna pare a fi un anotimp al contrastelor – frumusețea sa melancolică ascunde în adâncuri o profundă tristețe, o conștientizare a faptului că orice început poartă în sine germenul sfârșitului. Frunzele căzute sunt ca niște versuri tăcute ale unei poezii scrise de natură, fiecare dintre ele având o poveste nespusă, o destinație finală în necunoscut.
Această trecere de la verdele vibrant al verii la arămiul ruginit al toamnei este ca o metamorfoză, o transformare inevitabilă, dar plină de frumusețe. În mijlocul acestor schimbări, poeții au găsit întotdeauna o sursă nesfârșită de inspirație.
Ei au transformat efemeritatea toamnei într-o reflexie a propriei lor condiții, într-o meditație asupra timpului care trece, asupra iubirii pierdute și asupra dorinței de a păstra, chiar și pentru o clipă, frumusețea fragilă a momentului prezent. Versurile de toamnă sunt adesea impregnate de o nostalgie dulce-amăruie, o încercare de a surprinde acea frumusețe trecătoare într-un mod etern.
Poeziile de toamnă au capacitatea de a evoca sentimente profunde, de a atinge acele corzi nevăzute ale sufletului. George Bacovia își plasează adesea versurile într-un cadru de ploaie și frig, unde natura devine o metaforă pentru însingurarea și disperarea umană. În poezia sa "Plumb," de exemplu, toamna devine un simbol al morții spirituale, al unui suflet copleșit de greutatea existenței.
Totodată, Mihai Eminescu, prin versuri precum cele din "Revedere," reușește să surprindă atât frumusețea nostalgică a toamnei, cât și sentimentul de pierdere și de dor care vine odată cu trecerea timpului.
Însă toamna nu este doar despre tristețe și melancolie. Ea reprezintă, de asemenea, un timp al recoltării, al belșugului, al împlinirii. În miezul acestei paradoxale frumuseți, se află și un sentiment de mulțumire, de recunoaștere a ciclului vieții.
Toamna este un memento că, dincolo de orice sfârșit, există mereu un nou început. Fructele coapte, strugurii grei, și dovlecii mari din grădini sunt simboluri ale generozității pământului, oferind alinare și bucurie înainte ca frigul să își revendice dominația. Poeziile care surprind această latură a toamnei reflectă adesea un sentiment de pace interioară, o contemplare liniștită a roadei muncii de peste an.
În final, toamna este o simfonie a emoțiilor, o pictură vastă în care fiecare element contribuie la o capodoperă a contrastelor. Este anotimpul în care frumusețea atinge apogeul său efemer, doar pentru a ne aminti de fragilitatea și efemeritatea existenței.
Poeziile de toamnă, prin forța lor evocatoare, ne invită să reflectăm asupra acestor adevăruri universale, să ne pierdem în culorile și sunetele acestui anotimp, și să găsim în melancolia sa o sursă de inspirație nesfârșită.
Toamna nu este doar un anotimp, ci o stare de spirit, o metaforă a ciclului vieții, un reminder al faptului că frumusețea, în toată splendoarea ei, este mereu trecătoare. Așa cum frunza se desprinde de ramură, la fel și noi suntem purtați de vântul timpului, într-o călătorie fără sfârșit, dar plină de momente de neuitat.
Poezii de toamnă
Emoție de toamnă – Nichita Stănescu
„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-înec în mare,
șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”
Toamna – Ion Minulescu
„Am tras sforile toamnei
și-am scris strâmb, pe ușă,
inventar
acum,
hai să-mpărțim toamna
și la partaj să luăm
o frunză tu, o frunză eu,
cinci vise tu, cinci vise eu
și tăcerea,
apusul ți-l las ție.
Ploile le voi lua eu,
iar tu o să ai toate furtunile
stoarse de ultimele picături de vlagă.
Cu răsăriturile va fi mai greu.
Sigur ne vom târgui
ca-n piață.
Am să ți le cedez totuși,
numa ca să-mi lași mie
nopțile
și toate neîmplinirile mele
de fiecare zi… ”
Amurg de toamnă – Lucian Blaga
„Din vârf de munți amurgul suflă
cu buze roșii
în spuza unor nori
și-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subțire de cenușă.
O rază
ce vine goană din apus
și-adună aripile și se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
și frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
și mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuși.
E toamnă.”
Lasă-mi, toamnă… – Ana Blandiana
„Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ți-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.
Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâșie.
Lasă, toamnă-n aer păsări,
Pașii mei alungă-mi-i.
Dimineața bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi,
Fructele și lasă
Urșii neadormiți, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.”
Toamna – Tudor Arghezi
„Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai-nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeași bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd…
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut —
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,
Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.”
Toamna – Ion Pillat
„Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare
Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit
Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,
În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.
Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porţi cheia
Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.
Tomnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia
Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.
Precum seara, pe câmpie când fâşii se prinde ceaţa,
Tot auzi sunând vecernii şi nu ştii de unde vin,
Sub frunzare rărite amintirea cheamă viaţă,
Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.
Zile albe, zile negre… ce străine, ce departe,
Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat…
Toamnă, lasă-mă să mângâi părul tău de frunze moarte,
Părul tău de aur roşu şi de soare întrupat.”
Coboară toamna... - Octavian Goga
Coboară toamna-ncet din slavă,
Naframa galbena-i rasare
Si peste varfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.
Atât de jalnic geme vântul,
Cum s-a pornit acum să zboare,
Pare c-a prins în drum cuvântul
Unei neveste care moare.
Pe urma lui un plâns se-mparte
Si-n taina codrului străbate,
Ca niste fluturi - soli de moarte -
S-alungă foile uscate.
Lumina soarele si-o frânge,
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb îsi strânge,
Mai des, cernitele perdele.
Din geana lui abia o rază
Îmi mai alunecă pe frunte
Si tremurând imi luminează
Argintul firelor carunte...
Noapte de toamnă
de George Topârceanu
Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…
Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Şi-n grămezi de neguri apele se strâng…
Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac…
Dar când iese luna, streşinile tac.
Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.
George Bacovia
Amurg Violet
Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete
Orasul e tot violet.
Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.
Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.
Amurg De Toamnă - George Bacovia
Amurg de toamna pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt -
Departe plopii s-apleacă la pamânt
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc... si-ncepe a-nnopta,
Si-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Si gem, si plâng, si râd în hî, în ha...
Ana Blandiana
Lasa-mi , toamnă..
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.
Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.
Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
Toamna - Tudor Arghezi
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut -
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.
Şi totuşi vine toamna - Adrian Păunesu
E încă verde iarba pe coline
Şi zilele nu s-au scurtat de tot
Şi cineva cu-n sac în spate vine
De sus din munţi ca de la un complot.
Porumbul are încă dinţi de lapte
Albinele se-ngreunează-n zbor
Văratec plouă în fiecare noapte
Şi greierii mai cântă până mor.
Cojoacele n-au coborât din poduri
Iubirile n-au coborât din vis
Se coc gutui în foarte multe moduri
A le muşca e încă interzis.
În clai de fân miroase a foc de floare
Cerboaicele nu caută mascul
În aburii de vifor cerul moare
Mai este până la nuntă timp destul.
Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna
Şi tu o ştii şi o îngâni
Şi totuşi vine toamna,
şi totuşi vine toamna
Şi vai: suntem bătrâni.
Toamna în parc - George Topârceanu
Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...
Vasile Alecsandri - Toamna ţesătoare
Toamna mândră, harnică
Şi de bunuri darnică
A-mpărţit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.
Dat-au in pentru ştergare
Şi porumb pentru coşare
Plin de ţinte aurii,
Şi toţi strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunţi şi cumătrii.
Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde şi frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ş-a ei paseri cântătoare,
Ş-a ei şiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.
Ş-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an! ...
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să aştearnă
Pe câmpii un lung troian.
Vai de ea! ... Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oţerit
Peste văile uscate,
Peste apele-ngheţate,
Peste codrul desfrunzit?
Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,
Toamna, mândră ţesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă şi să ţese
Pânză lată-n iţe dese
De-nvălit umerii săi.
Şi torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.
Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.
Toamna grabnic le urzeşte,
Le-mpleteşte, nevedeşte,
Şi cu toate la un loc
Ea-şi lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n şezătoare
Şi să ia parte la joc.
Iat-o în cămeşă albă,
Cu lefţi mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuieşte
Şi prin neguri o pândeşte
Descântând vrăjitorii.
Iar românul cu drag spune:
„Doamne! fă încă-o minune!
Scoate-o faţă-n calea mea,
Ca şi toamna harnică
Şi de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!“
Vasile Alecsandri - Sfârșit de toamnă
Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi si-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.
Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştezită;
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.
Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!
Vântul şuiera prin hornuri răspândind înfiorare.
Boii rag, caii năchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.
Poezii de toamnă scurte
Niciodată Toamna... - Tudor Arghezi
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav’-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile, -n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne’nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.
Ce te legeni – Mihai Eminescu
„Ce te legeni codrule
Fara ploaie, fara vant
Cu crengile la pamant?
– De ce nu m-as legana?
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vantul frunza-n dunga
Cantaretii mi-i alunga
Bate vantul dintr-o parte
Iarna-i ici, vara-i departe!”
Poezii de toamnă pentru copii
Versuri de toamna – autor necunoscut
„A venit toamna cetoasa
Frunzele au ruginit
Vremea este racoroasa
Florile s-au vestejit.
Ploi marunte incep sa cada
Dealurile sunt pustii
S-au sfarsit si din ograda
Jocurile de copiii.”
Fructele toamnei – autor necunoscut
„Hai, copii, veniti cu mine!
In livada-i tare bine.
Fructele ne-asteapta toate
Sa mancam pe saturate.
Mere, pere, nuci si prune
Si gutui, sunt tare bune!
Iar de urcati sus, la vie,
Aici alta bogatie.
Strugurii s-au strans gramada
Iar ciorchinii stau sa cada.
Hai, pe ganduri nu mai stati!
Sunt zemosi si aromati.
Fructele-s gustoase toate
Insa trebuie spalate.
Ca praful necugetat
Pe ele s-a asezat.
Doar si mamica le spala
Cand le-aseaza in camara
Ca toata iarna s-avem
Compot, dulceata si gem.”
Toamna – Octavian Goga
„Val de bruma argintie
Mi-a impodobit gradina.
Firelor de lamaita
Li se usca radacina.
Peste crestet de dumbrava
Norii suri ii poarta plumbul.
Cu podoaba zdrentuita
Tremura pe camp porumbul.
Si cum de la miaza-noapte
Vine vantul fara mila,
De pe varful surii noastre
Smulge-n zbor cate-o sindrila.
De vifornita pagana
Se-ndoiesc nucii, batranii,
Plange-un pui de ciocarlie
Sus pe cumpana fantanii.
Il ascult si simt sub pene
Cum o lacrima-mi invie:
Ni sa-aseamana povestea,
Pui golas de ciocarlie.”
Poezie de toamna – autor necunoscut
„Toamna a intrat in casa
Punand struguri dulci pe masa
Si-n camara prin borcane
Patlagele dolofane.
Tot ea ne-a adus alune,
Nuci si mere foarte bune,
Mari gutui pentru dulceata,
Si-un butoi de varza creata.
Toamna – Otilia Cazimir
„Trece vantul prin copacii goi
Si zvarle cu castane-n noi.
Dar in linistea din umbra lui,
Nu-i raspunde glasul nimanui.
Doar o frunza-a mai fosnit, departe,
Ca o fila-ntoarsa dintr-o carte.
George Topârceanu - Balada unui greier mic
Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea intunecată.
Lungă, slabă si zaludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei, departe,
Risipeste-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...
Si cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrămând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar maceşii de pe câmpuri
O intâmpină în cale
Cu grabite plecăciuni ...
Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat in tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
- Cri-cri-cri Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam si eu s-adun
O grăuntă cât de mică,
Ca să nu cer imprumut
La vecina mea furnică,
Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Si-apoi umple lumea toată
Că m-am dus si i-am cerut .
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfărşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a ispravit...
Poezii de toamnă de George Coșbuc
George Coșbuc (20 septembrie 1866 – 9 mai 1918) a fost un poet, traducător, profesor și jurnalist român, cunoscut pentru versurile sale care descriu și elogiază viața rurală, cu toate greutățile și bucuriile ei.
Născut în satul Hordou, în județul Bistrița-Năsăud, George Coșbuc a fost al optulea copil al preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și al Mariei, fiică de preot.. De mic, a fost fascinat de poveștile și tradițiile populare, care aveau să-i influențeze profund opera literară.
Coșbuc și-a început cariera literară în timpul studiilor la Năsăud și Cluj, publicând primele poezii în revistele locale. În 1884, s-a mutat la București, unde a colaborat cu reviste importante precum "Tribuna" și "Convorbiri Literare.
Poezia sa este caracterizată de clasicism și tradiționalism, inspirându-se din folclorul și mitologia românească. Temele sale principale includ natura, dragostea, patriotismul și viața țăranului român.
Printre cele mai cunoscute opere ale lui Coșbuc se numără:
• "Balade și idile" (1893) - o colecție de poezii care explorează viața rurală și tradițiile populare.
• "Fire de tort" (1896) - o altă colecție de poezii care continuă temele din "Balade și idile".
• "Cântece de vitejie" (1904) - poezii patriotice care celebrează eroii naționali și luptele pentru libertate.
În 1916, George Coșbuc a fost ales membru titular al Academiei Române, recunoaștere a contribuției sale semnificative la literatura română. Deși a murit la o vârstă relativ tânără, opera sa continuă să fie studiată și apreciată pentru autenticitatea și frumusețea ei.
Zile de toamnă - George Coșbuc
Ieri vedeam pe luncă flori...
Mândri fluturi zburători,
Și vedeam zburând albine,
Ieri era și cald și bine.
Azi e frig și nori și vânt,
Frunzele cad la pământ,
Florile stau supărate,
Veștejesc de brumă toate.
Ieri era frumos pe-afară
Ca-ntr-o caldă zi de vară.
Azi e toamnă pe pământ
Vreme rea și bate vânt.
Toamna de George Coșbuc
Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Şi geme, şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine, şi creşte
Mai iute, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură, şi urlă,
Că-şi simte pieirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace.
Şi tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul,
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe vestmântul,
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă,
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheaţă-
Şi regele codru,
Din ultima viaţă,
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!
Poezii de toamnă de Mihai Eminescu
De ce nu-mi vii - Mihai Eminescu
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii
- De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
Afară-i toamnă – Mihai Eminescu
Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.
Ce te legeni – Mihai Eminescu
„Ce te legeni codrule
Fara ploaie, fara vant
Cu crengile la pamant?
– De ce nu m-as legana?
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vantul frunza-n dunga
Cantaretii mi-i alunga
Bate vantul dintr-o parte
Iarna-i ici, vara-i departe!”
Cum va fi lumea ta peste 10 ani? Un studiu despre sustenabilitate și viitor, prin ochii liceenilor români
Fără Bullying la peste 260 de grădinițe din București și din țară
Investiție în viitor: EduAct amenajează curți de școală și grădinițe în mediul rural
Prof. Dr. Ruxandra Sinescu lansează programul RenYOU Aesthetics: consultații gratuite pentru proceduri chirurgicale non-estetice