Sunt um om speriat ( izgoana dupa cum ma numesc unii, speriata de bombe, altii, salbatica, asta mi-am atribuit-o singura ), speriata de lume, speriata de mine...Lumea cand ma vede nu ar ghici niciodata ce se poate ascunde sub chipul meu, dar numai eu stiu cat de mic am sufletul o data ce ies din casa.

D-na Mirela Zivari,

Va scriu de la birou, de acasa nu as fi putut sa fac asta....M-am hotarat greu sa cer ajutor ( asa sunt eu cred, vesnic nehotarata ) cu toate ca acest greu vine dupa vreo cativa ani de la o simpla trimitere la un medic specializat, pe care am refuzat-o spunandu-mi ca ma pot ridica si singura...Nu prea am avut dreptate !
Sunt um om speriat ( izgoana dupa cum ma numesc unii, speriata de bombe, altii, salbatica, asta mi-am atribuit-o singura ), speriata de lume, speriata de mine...Lumea cand ma vede nu ar ghici niciodata ce se poate ascunde sub chipul meu, dar numai eu stiu cat de mic am sufletul o data ce ies din casa.
Am admis foarte tarziu ca sunt depresiva, ca am o tristete pe care n-o pot controla, ca plang din orice, ca imi asum vina chiar si pentru lucruri pe care nu le fac...Am fost o persoana singura cam toata viata, chiar daca am fost 4 frati, nu ne-am ajutat, nu ne-am sustinut, mama la fel si ea, chiar daca are un sot langa ea, tot singura a fost - mergea la munca, acasa, noua nu ne-a prea aratat ca ne iubeste - am resimtit asta mult mai tarziu, cand am avut nevoie de un sprijin, de sfaturi insa nu le-am primit niciodata.
Am 30 de ani, insa stiu ca nu m-am maturizat, am 30 de ani si deja nu mai simt nimic de mult...Parca nu mai traiesc, nu pot sa rad, nu pot sa ma bucur de nimic.
Pentru mine toate lucrurile au venit tarziu ( pentru ca le-am refuzat la timpul lor din teama )asa cum si pe Florin l-am intalnit tarziu...am primit inelul de la el, doar dupa 2 luni de cand ne-am intalnit, am spus Da, tot din teama sa nu-l pierd.Atunci eram fericita, insa acum, dupa ce locuiesc cu el ( si mama lui ) de 7 luni, nu pot sa spun ca sunt fericita.Il iubesc pe Florin, dar sunt trista tot timpul.Ma uit la el, si-mi dau seama ca ii face rau coportamentul meu, ma ascund de el, ma ascund de mama lui, nu m-am obisnuit in casa ( cand sunt in dormitor singura cu Florin ma simt in siguranta ), mi-e greu sa ma duc acasa, mi-e greu sa deschid usa ( am incepu sa trag de timp sa ajung cat mai tarziu acasa, dupa ce imi termin activitatea la seviciu )..Nu-mi gasesc locul, si poate - dupa cum spune Florin, n-o sa mi-l gasesc niciodata.Stiu ca mama lui nu ma place, simt ca ar fi vrut pe altcineva langa el...desi Florin mi-a spus ca pe dansa n-o intereseaza fata aleasa...De cand m-am mutat nu pot sa spun ca particip la treburile casei, ma simt ca un vizitator , ma simt in plus langa ei.Nu mai mananc, mi-e teama sa nu mai ingras - asta tot din teama de a nu ma mai placea ( de fapt am slabit foarte mult de cand m-am mutat, si desi toata lumea imi spune asta, eu chiar nu realizez acest lucru ).M-am instrainat insa si de ai mei , rareori cand ma duc acasa, sunt speriata, nu i-am spus mamei nimic ( chiar daca mama stie ca nu e in regula, eu continui sa mint si sa spun ca totul este bine).


Vizionare placuta

Aboneaza-te la Garbo sau conecteaza-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului Sunt um om speriat.