Sunt materialista?

Cand suntem copii visam la un print, pe cal alb, cu o imparatie intinsa peste sapte mari si sapte tari, care intruneste toate calitatile pe care le putem imagina. Cand crestem, pretindem ca imparatia nu mai valoreaza nimic. Oare? Nicicand, in fanteziile mele n-am visat la vreun cersetor, decat daca l-a inlocuit definitiv pe printul rasfatat. Si nicicand nu mi-am dorit vreun suflet cald de barbat pe care sa-l hranesc altfel decat sentimental. Intr-un final, ajung la evidenta concluzie ca sunt, da, recunosc, materialista. Justificarea, daca ar fi necesar sa scormonesc una, este ca am muncit prea mult, m-am straduit prea tare si am asteptat timp indelungat barbatul potrivit. Nu pot asadar sa accept un barbat care nu ma merita, un barbat care nu este suficient de "barbat" pentru a-mi asigura o viata comoda, un barbat care nu este capabil sa achite nota de plata la un restaurant sau sa imi ofere flori fara motiv. Poate ca am o mentalitate invechita pentru vremurile noastre moderne in care este acceptata orice fel de relatie, insa eu inca mai cred ca in casa stalpul familiei din toate punctele de vedere trebuie sa fie de sex masculin. Da, este romantic, studentesc vorbind, sa impartim o inghetata. Dar de la o anumita varsta incepi sa iti doresti stabilitate financiara pentru a creste un copil, un acoperis deasupra capului pentru care sa nu platesti chirie luna de luna si, eventual, sa-ti permiti din cand in cand, mici rasfaturi femeiesti. In plus, n-am avut bursa toata facultatea si n-am avansat in trei ani cat altii in zece ca sa ajung sa frec podele si sa spal ferestre. Nu ma intelegeti gresit. Imi permit si singura sa duc o viata comoda si n-am in plan sa-mi petrec eternitatea in saloane de frumusete, impachetata in tot soiul de tratamente platite de el. Dar nu pot si nu vreau sa accept alaturi de mine un barbat care sa-mi fie inferior intelectual ori financiar. Dimpotriva. Imi doresc un barbat de la care sa am ce invata, imi doresc un prieten care sa ma poata sfatui si sa imi poata oferi solutii inteligente la problemele mele si, intr-un final, imi doresc un iubit care sa aiba resursele sentimentale si financiare pentru a-mi oferi seri romantice in locatii exotice. Pentru ca merit. Insa tocmai pentru ca imi constientizez propria valoare, sunt singura. Oare si asta merit? Nu vreau case peste case cu piscine suprapuse si menajere asortate. Nu vreau posete in forma de caciuli si nici caciuli in forma de posete. Nu vreau sa imi petrec fiecare weekend in alt oras exotic. Vreau ca barbatul care imi va sta alaturi (daca va exista) sa ma merite. Si nu pot si nu vreau sa accept mai putin. Maria