Eu regret. Tu regreti. Nimeni nu regreta nimic

Non, je ne regrette rien,
Ni le bien qu'on m'a fait,
Ni le mal, tout ça m'est bien égal.

As vrea sa cant si eu aceste versuri cu aceeasi convingere ca si cea care le da viata si in timp ce ma conving de adevarul lor sa ma debarasez de tot ce a fost bine, de tot ce a fost rau, de tot ce a fost prea banal, prea simplu, prea sofisticat, prea mult, prea putin de ajuns.

Regrete mici.. Regrete mari... Exista asa ceva in viata unei femei? Exista regrete pe care le ingropi, regrete pe care le depasesti, regrete pe care le uiti, regrete care nu au existat niciodata si regrete care te urmaresc toata viata. Umane, colorate, incolore, mici cat puricele, mari cat globul pamantesc. Cu unele din ele inveti sa traiesti pasnic si blajin. Altele te trag obraznic de poala rochii si cand te stii urcata pe culmi de multumire si uitare, le vezi cum prind curaj sa-ti spuna “hei, nu ma vezi? Aici sunt! Tu cum ai putut.. tu cum ti-ai permis sa fii fericita uitand de mine?”

Regretele ascund lucruri urate si frumoase. Lucruri pe care ai vrut sa le faci. Visuri pe care ai indraznit sa le tesi. Finalizari pe care ai fost incapabil sa le trasezi. Imprejurari cu care nu ai putut sa te lupti. Frustrari care te-au urmarit in timp. Amintiri de care nu ai putut sa scapi. Sunt toate acolo, tesute in culori splendite, pierdute prin fire impletite de memorie, cazute din varf de ratiune, intensificate cu sentimente si suflet, impiedicate in actiunile si gandurile unor persoane care s-au pus prag si praf in fata dorintelor si a visurilor tale, in fata unui univers intreg... La randul sau, universul personal numit viata este umplut la refuz cu nebuloasele si gaurile lui negre, cu eclipsele, cu vidurile, cu cazaturile de stele, cu traversarile bruste de comete, cu plasmuirile intamplatoare de stele. Si uneori iti doresti ca peste acest univers sa curga vreun potop, sa-l curete si sa-l spele de regrete ca sa poti sa arunci zambind un senin de curcubeu.

In cutia mea cu regrete exista specime variate cu asa ceva, sedimentate bine de tot. Uneori, cand sunt trista, le scot pe medii, nici mici, nici foarte mari, atat cat sa-mi intretina tristetea dar sa nu ma faca sa cad in depresie. Cand sunt prea fericita, dau iarasi iama in cutia mea speciala cu regrete. E un fel masochist de autopedepsire, de a-mi aminti ca fericirea trebuie platita, iubirea meritata, asudata cu lacrimi si suferinta, orice drept la multumire si implinire castigat printr-un regret nou, orice dorinta de plecare a fericirii amanata prin implorarea proniilor ceresti.