Am incercat sa imbratisez un vis

Am incercat sa imbratisez un vis, dar mana mi-a cazut in gol. Am incercat sa cred in lacrima ce izvora din suflet, dintr-o durere muta, o durere fara drept de viata: durerea unui vis pierdut. O durere pe care nici lacrimile nu o pot mangaia, o durere mai presus de cuvinte. Am crezut in acea lacrima, dar si ea s-a dovedit a fi doar o mangaiere efemera! Inchid ochii si se face intuneric: nicio amintire, niciun vis care sa-mi lumineze gandul…doar noapte, o noapte rece, fara stele, fara felinare, fara licurici. Ii deschid si vad aceesi noapte, desi e zi si e atata lumina…sau cel putin asa-mi povestesc cei din jur. E o zi frumoasa de toamna, poate chiar ultima din acest an…Dar nu pot sa-i mai cred. I-am crezut de atatea ori cand mi-au zis sa intind mana spre a-i simti, spre a le simti caldura, dar mana mea n-a distins niciodata mai mult de raceala unei pietre funerare de marmura. O marmura nematerializata, poate doar prin raceala, pentru ca mana mi-a cazut in gol, avand doar sentimentul frigului si tacerii. O tacere muta, o tacere pe care nici linistea unui mormant n-o inspira… O tacere pe care o aud doar cand cei din jur imi vorbesc… Si-am continuat sa intind mana, desi degetele-mi erau din ce in ce mai reci, intunericul din ce in ce mai adanc, linistea mai muta… Si mana continua sa cada. Am mangaiat atatea pietre funerare, am ascultat linistea atator cavouri, dar continuam sa cred ca totul e exterior mie, continuam sa caut un suflet viu intr-un cimitir in care pana si viermii erau morti demult… Doar linistea muta a unei frumoase zile de toamna il mai insufletea, doar frunzele care cadeau acoperind moartea c-un alt strat de moarte. Doar o mana ce continua sa cada… Doar o lacrima a carei atingere nu mai e o mangaiere ci mai mult o scrijelire… cred ca si lacrimilor le-au crescut ghiare, cred ca si ele au fost ranite si in locul atingerii catifelate au aparut ghiarele! Sau poate ca doar lacrimilor mele le-au crescut ghiare. Simt durerea…ce vine din interior, dar nu e singura… Simt lacrimile sfasiindu-mi obrazul….Si simt o managiere calda… O managiere martora, o magaiere complice… Macar de-ar fi ultima, ca sa pot pastra macar visul, ultimul vis… Visul in care mana indreptata spre propriul obraz n-a simtit raceala unei pietre funerare, ci a simtit caldura, caldura unei zile de toamna, a unei frunze ce cade mangaiata de ultima raza…a unui suflet la care inca n-a ajuns raceala si tacerea muta a trupului… Andreea