Luptand cu trecutul

Povestea mea are un inceput splendid de inocent: am fost indragostita toata copilaria, adolescenta si o parte din perioada de maturitate de vecinul meu de palier. Initial eram singurii copii de varsta noastra din bloc asa ca vrand-nevrand ne-am apropiat unul de celalalt: eu am invatat sa ma joc cu masinute si pistoale, iar el imi pieptana resemnat papusile si imi impletea parul. Eram nedespartiti oriunde mergeam si orice faceam, ne marturiseam orice secret si ne intelegeam mai bine decat doi frati. Apoi au aparut cativa vecini noi, "gasca" noastra s-a marit, insa noi am continuat sa ramanem cei mai buni prieteni. In adolescenta ne-am impartasit plini de entuziasm parerile despre primele experiente cu sexul opus. El era extaziat de o colega de scoala mai mare decat el care il initiase in arta sarutului, iar eu asteptam cu ardoare ca un baiat viteaz sa-mi fure "fraga buzelor". Nu ne rusinam unul de celalat asa cum ar fi fost normal. De altfel imi amintesc cat de fascinati am fost cand am realizat dupa o lunga consfatuire ce inseamna sexul (pe vremea aceea nu erau filme deocheate pe toate posturile astfel incat sa inveti de la 5 ani ce presupune penetrarea). Mai apoi, el a trait prima experienta sexuala, iar eu am devenit teribil de curioasa. Intr-un final, cand eu am implinit 17 ani si am dat o petrecere in casa parintilor mei, marele eveniment s-a intamplat. N-am sa uit niciodata momentul cand, dansand pe o melodie lenta, el mi-a soptit temator: "Laura, ce s-ar intampla daca eu m-as indragosti de tine?", iar eu i-am raspuns in timp ce simteam ca-mi sare inima din piept: "Te-as iubi pana la adanci batraneti". Astfel a inceput cea mai frumoasa poveste de dragoste din toate timpurile. Ne cunosteam atat de bine incat ne-ar fi fost imposibil sa ne mintim sau sa ne certam. Crescusem impreuna, eram ca doua picaturi de apa. Timp de 6 ani n-am avut nici cea mai mica indoiala ca vom imbatrani impreuna. Si apoi... apoi a inceput furtuna: din nu stiu ce motive, poate doar aburii alcoolului asa cum imi justifica atunci, el m-a inselat intr-o seara. Nu l-am prins, insa mi s-a spovedit chiar el dupa cateva saptamani. Am plans si am suferit, am incercat sa uit, sa iert, dar nu am reusit. A luat astfel sfarsit cea mai frumoasa poveste de dragoste din toate timpurile. Anii au trecut, noi insa am ramas prieteni. Am cunoscut un alt barbat cu care ma voi casatori peste o luna. Este un barbat minunat caruia nu-i pot gasi vreun defect. Deseori glumesc cu prietenele mele pe seama faptului ca am avut intotdeauna un noroc chior atunci cand a venit vorba de dragoste si ca acestora nu le-a ramas nimic. Spuneam ca norocul ti-l faci cu propria mana si sunt in continuare de aceeasi parere. La fel de adevarat este insa ca daca omul nu are probleme, isi face. Tot probleme se numesc ce am facut eu intr-una din serile trecute cand m-am intalnit cu prietenul meu din copilarie. Am ras, ne-am povestit, am barfit... ne-am sarutat si am facut dragoste. Mi-am spus atunci ca e ceva necesar fiindca trebuia "sa ma impac cu trecutul", sa pun un punct care ramasese in suspensie. In plus, il doream foarte mult si trebuia sa aflu daca ma simt sau nu ceva pentru el. Raspunsul nu a fost unul simplu pentru ca... inca mai simt. Ii iubesc pe amandoi si amandoi ma iubesc pe mine. Insa numai cu unul ma pot marita. Dar Doamne, cu care din ei? Laura