Top 5 barbati inspirati si fericiti ca nu m-au luat in casatorie

In ideea de a gasi iubirea unica, am acceptat si am refuzat mai multe iubiri. De teama ca o sa traiesc si o sa simt doar pe jumatate, am incercat sa iubesc in totalitate. De fiecare data, speriata ca nu o sa fie unica, am trait cu impresia ca este singura si marea iubire. La fiecare iubire surogat, am primit bonusul de unicitate. Puteam ca jur ca iubirea respectiva este unica, vie, intensa. Ca se hraneste cu mine si cu viata mea. 

As fi putut sa ajung pana la luna, sa ma ratacesc printre nori si stele si tot sa nu ma pierd in ceata in drumul meu spre casa. Ar fi aflat un univers intreg ca pot sa gresesc, dar ca nu am cum sa ma insel. As fi contrazis o lume intreaga care incerca sa ma convinga de contrariu. Fara sa ma contrazic cu ea. As fi facut toate acestea, as fi strigat acea iubire, m-as fi laudat cu ea... daca ea ar fi fost suficient de puternica sa nu piara. Daca destinul (sau Eu, sau El) nu mi-ar fi dovedit ca Eu nu sunt femeia perfecta pentru El, iar El nu este barbatul meu ideal. Daca nu as fi intalnit in cele din urma iubirea careia i-am spus: “pe tine da, te iau de nevasta” si care, de buna voie si nesilita de nimeni, mi-a raspuns la fel.

La inceput a fost el si numai el. Geo. Geo, unicul care a contat. El, prima mea iubire adevarata. Unica. Iubirea despre care credeam ca o existe pentru totdeauna sau cel putin pentru toata viata. Geo, cel din cauza caruia nu mai puteam dormi noaptea, Geo care m-a facut sa ma simt femeie, Geo cel care ar fi vrut sa impartim in mod egal eternitatea, Geo care imi jura naiv si neincetat iubire. Acelasi Geo care ma prefera pe mine in detrimentul suratelor mele. Acelasi Geo care mi-a daruit bratara, purtand insemnele iubirii noastre. I.N.N.V.P.V. Iubirea noastra nu va pieri vreodata. E da? A decedat totusi...

A urmat Mihai. Mihai I. Mihai cel care nu mi-a aratat doar iubirea reala, dar si suferinta adevarata. Mihai cel care mi-a rupt inima in doua, cel care m-a iubit atat de mult incat si-a gasit mai mult decat usor consolare in bratele alteia. Chiar inainte de a ne desparti... Cel pentru care am jurat ca o sa raman singura, nefericita si neconsolata pana la adanci batraneti. Cel care mi-a deschis pentru prima data ochii, cel caruia ii sunt recunoscatoare ca m-a invatat sa fac departajarile intre oameni. Si sa cunosc barbatii. Sa-mi para rau ca m-a ranit, ca l-am obligat sa spuna ca nu sunt cea potrivita pentru el? Ca nu ma iubeste? Ca nu mai simte nimic pentru min? In niciun caz... Cum as mai fi aflat altfel cat de multa dreptate avea?