Castelul printesei de caramel

Scepticismul meu în ceea ce priveşte literatura contemporană autohtonă poate explica neîncrederea cu care am început să citesc romanul de debut a lui Eduard Ţone. Dar, pentru ca viaţa se încăpăţânează să ne ofere surprize, am citit această carte dintr-o răsuflare, întorcând paginile fermecată, fiind transpusă într-o lume magică şi luminoasă.

Şi am să preîntâmpin chiar eu motivele pentru care şi alţi cititori ar putea fi neîncrezători în ceea ce am spus.

Coperta şi titlul

Nu îmi plac. Au fost un impediment major în a începe să citesc cartea.
Am citit argumentaţia lui Eduard Ţone şi mi-am mai îndulcit părerea despre alegerea copertei şi am fost mai atentă la poză ca artă fotografică. Totuşi ea nu îşi găşeste suportul în carte, Rudolf este un melc prea serios, deşi este unul cu “zvâc”.

În ceea ce priveşte titlul, mă încadrez singură în una dintre categoriile delimitate chiar de Ţone, şi anume sunt o persoană pentru care caramelul este prea dulce. La fel este şi titlul, care nu susprinde magia cărţii ci mai degrabă sugerează – cititorului neavizat – o carte bolnăvicios de dulce pentru o societate pragmatică.

Ţone - magicianul cuvintelor

Personajul care mi-a atras atenţia de la început este şoarecele Tataie, “cel mai mare mahăr dintre şoarecii oraşului”. Şi începând de la acest punct pătrundem într-o lume de basm modern, lumea fermecată imaginată de Ţone în cele mai mici şi inedite detalii, cu mult umor şi cu infinită originalitate.

Romanul se prăbuşeşte peste tine într-o cascadă de fraze scrise cu vervă, bogate şi colorate. Eşti cuprins de vraja castelului, de absurdul personajelor, iar această vrajă se extinde şi peste călătoria la Paris a personajului principal, cititorul descoperind astfel o altă lume, ascunsă şi obscură.

Ţone ţinteşte spre o naraţiune la persoana I, cu un narator care dezleagă misterul ce îl înconjoară sub ochii cititorului. Dar abundenţa dialogului cu personaje cu valenţe de omniscienţă, duce naraţiunea spre persoana a II-a. Deşi din punct de vedere strict tehnic, acest procedeu este mult mai dificil, este în mod paradoxal o atracţie pentru orice scriitor care se identifică puternic cu personajul său.